Drag Vizitator!

Drag Vizitator! Te salutam! Dorim sa –ti lumineze viata comorile spirituale gasite pe acest blog.Fii un ganditor independent ! Nu doar sa te uiti, ci sa si vezi ! Nu crede tot ce se spune, mai bine cerceteaza. Iubeste-ti aproapele, ca pe tine insuti ! Nu fii suparacios, razbunator, iarta pe toti, si cere iertare, daca ai gresit.Cauta si gaseste-ti Fericirea in aceasta viata ! Fii dezinteresat ! Respecta cunoasterea straveche, inteleptii, gaseste-ti propriile radacini, deoarece doar asa poti trai o viata plina.Nu intoarce spatele la nimeni ! Traieste curat si in adevar ! Vezi si Cauta Unimea in Toate si in Toti ! Creaza Ordine in tine,si cu asta imprejurul tau si astfel in Lume ! Iubeste si respecta in tine, in semenii tai si in tot ce exista Constiinta Divina Nemuritoare si Spiritualitatea Cereasca ! Proclama Iubirea Divina, tu insuti sa fii Lumina, care lumineaza Viata !


duminică, 8 ianuarie 2012

Cele 7 pacate capitale in educarea copiilor

Oricine face greşeli; cei mai mulţi oameni folosesc greşelile ca să se distrugă; câţiva le folosesc pentru a evolua. Aceştia sunt înţelepţii.

1. A corecta în public

A corecta pe cineva în public este primul păcat capital al educaţiei, scrie Augusto Cury în cartea sa,“Parinti straluciti, profesori fascinanti”.
Un educator n-ar trebui să expună niciodată în faţa celorlalţi defectul unei persoane – oricât de mare ar fi acesta. Expunerea publică generează umilinţă şi traume complexe, greu de depăşit. Un educator trebuie să scoată în evidenţă mai mult persoana care greşeşte, decât greşeala însăşi.
Părinţii sau profesorii trebuie să intervină în faţa tuturor, numai atunci când un tânăr a supărat sau a jignit pe cineva în public. Chiar şi aşa, trebuie să acţioneze cu prudenţă pentru a nu turna gaz pe focul tensiunilor create. Era o adolescentă de doisprezece ani, isteaţă, inteligentă, sociabilă, dar puţin obeză.  Aparent, nu avea nici o problemă legată de obezitatea ei. Era o elevă bună, activă şi respectată printre colegi. Într-o zi, viaţa ei a suferit o mare schimbare.A primit o notă proastă la o lucrare. A căutat-o pe profesoară şi a cerut explicaţii asupra notei. Profesoara, care era nervoasă din alte motive, i-a dat o lovitură dureroasă, care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna, numind-o „proastă grasă”, în faţa colegilor. A corecta pe cineva în public este deja ceva grav, a umili e dramatic. Colegii au râs de tânăra respectivă. Ea s-a simţit umilită şi a plâns. A trăit o experienţă cu un grad înalt de tensiune, care s-a înregistrat cu regim privilegiat, în centrul memoriei, în memoria de uz continuu (MC). Dacă privim memoria ca pe un oraş mare, trauma originală provocată de umilire a fost ca o cocioabă construită într-un cartier frumos. Tânăra a continuat să acceseze arhiva care conţinea această traumă, ceea ce a produs mii de gânduri şi reacţii emoţionale cu conţinut negativ – care au fost înregistrate din nou, amplificând structura traumei. În acest mod, o traumă stocată în memorie poate să contamineze o întreagă arhivă. Prin urmare, nu trauma originală devine marea problemă a sănătăţii psihice, aşa cum credea Freud, ci continua ei realimentare. Adolescenta corela fiecare gest ostil al celorlalţi, cu trauma ei. Cu trecerea timpului, ea a produs mii de „cocioabe”. Acolo unde era un cartier frumos, în subconştient s-a creat un peisaj dezolant. Adolescenţii trebuie să se simtă frumoşi, chiar dacă sunt obezi, au un defect fizic sau dacă, într-o formă sau alta, corpul lor nu se încadrează în tiparele de frumuseţe oferite de mass-media. Frumuseţea se află în ochii celui care priveşte. Dar, din nefericire, mass-media induce pe tineri în eroare, inoculând în subconştientul lor o anumită definiţie a frumuseţii. Fiecare imagine a modelelor pe coperţile revistelor şi din anunţurile publicitare ale televiziunilor se în registrează în memorie, creând matrice care îi discriminează pe cei ce nu se încadrează în şablon. Acest proces îi limitează pe tineri – chiar şi pe cei mai puţin influenţabili. Când se află în faţa oglinzii, ce observă? Calităţile, sau defectele? De cele mai multe ori, defectele. Mass-media, în aparenţă atât de inofensive, produc printre tineri discriminări greu de imaginat. Aş vrea să nu uitaţi că, prin intermediul acestui proces, o respingere se transformă într-un monstru, un educator tensionat devine un călău, un ascensor devine o cutie fără aer, o jignire publică paralizează inteligenţa şi generează teama de a-şi expune ideile. Adolescenta din relatarea noastră a început să-şi blocheze în mod gradat memoria, printr-o lipsă de respect de sine şi printr-un sentiment de incapacitate. A încetat să mai obţină note bune.A cristalizat o minciună: că nu era inteligentă. A avut mai multe crize depresive. A pierdut bucuria de a trăi. La optsprezece ani, a încercat să se sinucidă. Din fericire, nu a murit. A făcut tratament şi a depăşit trauma. Acea tânără nu dorea să ucidă viaţa. În fond, ca toţi cei deprimaţi, era însetată şi flămândă de viaţă. Ceea ce dorea, era să-şi distrugă durerea cumplită, disperarea şi sentimentul de inferioritate. A atrage atenţia, sau a scoate în evidenţă, în public, o greşeală sau un defect al tinerilor şi adulţilor poate genera o traumă de neuitat, care le va controla toată viaţa.Chiar dacă tinerii vă decepţionează, nu-i umiliţi.Chiar dacă merită o pedeapsă serioasă, căutaţi să-i chemaţi şi să-i corectaţi în particular. Dar, în principal, stimulaţi-i pe tineri să reflecteze. Cel care stimulează gândirea este un artizan al înţelepciunii.
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
Intr-o zi, nemulţumit de reacţia agresivă a tatălui său, fiul a ridicat glasul la el. Tatăl s-a simţit sfidat şi l-a bătut, i-a spus că n-ar trebui să-i mai vorbească nicio dată în felul acela. Ţipând, a afirmat că el era stăpânul casei, că el era cel care îl întreţinea pe fiu. Tatăl şi-a impus autoritatea cu violenţă. A câştigat frica fiului, dar a pierdut pentru totdeauna dragostea lui.Mulţi părinţi se insultă şi se critică reciproc în faţa copiilor. Când sunteţi agitaţi şi incapabili de a conversa, cel mai bine este să ieşiţi din scenă.Mergeţi în altă cameră şi faceţi altceva, până ce reuşiţi să deschideţi ferestrele memoriei şi să trataţi, cu inteligenţă, chestiunile ce duc la polemici. Şi totuşi, nu există casnicii perfecte. Toţi comitem excese în faţa copiilor, toţi suntem stresaţi. Chiar şi persoana cea mai calmă îşi are momentele ei de supărare şi lipsă de logică. Prin urmare, deşi este de dorit, nu e posibil să evităm toate fricţiunile în faţa copiilor noştri. Acelaşi principiu este valabil şi pentru profesori. Când dăm dovadă de agresivitate în faţa copiilor, trebuie să cerem scuze nu numai faţă de partener, ci şi faţă de copiii noştri, pentru manifestarea de intoleranţă la care au asistat. Important este ce facem cu greşelile noastre. Dacă avem curajul de a greşi, trebuie să avem şi curajul de a repara greşeala. O persoană autoritară nu este întotdeauna brutală şi agresivă. Uneori, violenţa îi este mascată sub forma in flexibilităţii şi încăpăţânării. Nimeni nu-i poate schimba părerea. Dacă insistăm în a ne menţine autoritatea cu orice preţ, vom comite un păcat capital în educaţia copiilor. Autoritarismul nostru le va controla inteligenţa. Copiii ar putea reproduce, în viitor, reacţiile noastre. De altfel, observaţi că obişnuim să reproducem comportamentele părinţilor noştri, pe care le-am condamnat cel mai mult în copilărie. Înregistrarea făcută în tăcere şi neprelucrată ulterior, creează modele în zonele tainice ale personalităţii noastre.Unii copii, când sunt iritaţi, le reproşează părinţilor greşelile acestora şi îi provoacă.
Câţi părinţi nu pierd dragostea copiilor lor, pentru că nu ştiu să dialogheze cu ei, atunci când sunt provocaţi! Le este teamă că un dialog le subminează autoritatea. Nu admit să fie chestionaţi.Unii părinţi detestă ca fiii să le comenteze eşecurile. Se comportă ca şi cum ar fi intangibili. Reacţionează cu violenţă. Impun o autoritate care sufocă raţiunea copiilor.Formează oameni care, la rândul lor, vor reacţiona cu violenţă.Părinţii care îşi impun autoritatea sunt aceia care se tem de propria lor vulnerabilitate.
Limitele trebuie puse, dar nu impuse. Unele limite, aşa cum am spus, nu sunt negociabile, pentru că ar compromite sănătatea şi siguranţa copiilor – dar, chiar şi în aceste cazuri, trebuie să se facă o masă rotundă cu copiii şi să se discute asupra motivelor impunerii acestor limite.
În aceşti douăzeci de ani în care am tratat numeroşi pacienţi, am descoperit că unii părinţi erau foarte iubiţi de copiii lor. Nu-i băteau, nu erau autoritari, nu le dădeau bunuri materiale şi nici nu aveau privilegii sociale.Care era secretul? Ei s-au dăruit cu totul copiilor lor, le-au educat emoţiile, şi-au suprapus propria lume peste lumea lor. Au trăit firesc, chiar fără să cunoască principiile pe care le-am discutat referitor la părinţii inteligenţi.
Dialogul este un instrument educaţional de neînlocuit. Trebuie să existe autoritate în relaţia părinţi/copii şi profesor/elev, dar adevărata autoritate se cucereşte cu inteligenţă şi dragoste.Părinţii care-şi sărută copiii, îi laudă şi-i stimulează să gândească încă de mici, nu riscă să-i îndepărteze şi să piardă respectul lor.Nu trebuie să ne fie teamă că ne pierdem autoritatea – trebuie să ne fie teamă că ne pierdem copiii.
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
Era un tată extrem de preocupat de viitorul fiului său. Voia ca acesta să fie moral, serios şi responsabil. Copilul nu putea comite greşeli, nici excese. Nu putea să se joace, să se murdărească şi să facă nebunii ca toţi ceilalţi copii. Avea multe jucării, dar ele rămâneau pe rafturi, pentru că tatăl, cu sprijinul mamei, nu admitea dezordinea.Fiecare greşeală, notă proastă la şcoală, sau atitudine necugetată a fiului erau criticate imediat de tată. Nu era doar o critică, ci o succesiune de critici, de multe ori în faţa prietenilor copilului. Critica sa era obsesivă şi insuportabilă.Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, dorind să-şi preseze fiul pentru ca acesta să se corecteze, tatăl îi compara comportamentul cu cel al altor tineri. Copilul se simţea ca cea mai dispreţuită dintre fiinţe. Se gândi chiar să renunţe la viaţă, crezând că nu era iubit de părinţii săi.Rezultatul? Fiul a crescut şi a devenit un om bun. Greşea puţin, era serios, moral – dar nefericit, timid şi fragil, între el şi părinţi era o prăpastie. De ce? Pentru că între ei nu exista magia bucuriei şi a spontaneităţii. Era o familie exemplară, dar tristă şi insipidă. Fiul nu numai că a devenit timid, dar şi frustrat. Avea groază de critica celorlalţi. Se temea să nu greşească, aşa că îşi îngropa visele, întrucât nu voia să-şi asume riscuri.Dorind să reuşească, tatăl a comis câteva dintre păcatele capitale ale educaţiei. Şi-a impus autoritatea, şi-a umilit fiul în public, l-a criticat excesiv şi i-a blocat copilăria.Acest tată era pregătit pentru a repara calculatoare, şi nu pentru a educa o fiinţă umană.Fiecare dintre aceste păcate capitale apare peste tot – atât într-o societate modernă, cât şi într-un trib primitiv.Nu criticaţi excesiv. Nu vă comparaţi fiul cu colegii. Fiecare tânăr este o fiinţă unică pe scena vieţii. Comparaţia este educativă, numai când stimulează şi nu umileşte.Daţi-le copiilor voştri libertate pentru a-şi trăi propriile lor experienţe, chiar dacă asta implică anumite riscuri, eşecuri, atitudini prosteşti şi suferinţe.În caz contrar, nu-şi vor găsi drumul în viaţă. Cea mai nefericită modalitate de a-i pregăti pe tineri pentru viaţă, este să-i închidem într-o seră şi să-i împiedicăm să greşească şi să sufere.Serele sunt bune pentru plante, dar pentru inteligenţa umană sunt sufocante. Maestrul maeştrilor are să ne dea lecţii foarte importante în acest domeniu. Atitudinile sale educative îi încântă pe specialiştii cei mai lucizi. El a spus, la un moment dat, că Petru îl va renega. Petru a respins ideea cu vehemenţă. Iisus ar fi putut să-l critice, să-i scoată în evidentă defectele, să-i reproşeze slăbiciunea. Dar care a fost atitudinea Lui? Niciuna. El nu a făcut nimic ca să schimbe ideile prietenului său. L-a lăsat pe tânărul apostol Petru să-şi trăiască experienţele proprii. Rezultatul? Petru a greşit în mod drastic, a vărsat multe lacrimi, dar a învăţat lecţii de neuitat. Dacă nu ar fi greşit şi nu şi-ar fi recunoscut vulnerabilitatea, poate că nu s-ar fi maturizat şi n-ar fi devenit nici odată cel care a fost. Dar întrucât a greşit, a învăţat să fie tolerant, să ierte, să înţeleagă. Stimaţi educatori, trebuie să ţinem minte că cei slabi condamnă, cei puternici înţeleg, cei slabi judecă, cei puternici iartă. Dar nu e posibil să fim puternici, fără să ne cunoaştem limitele.
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
Într-o zi, o fetiţă de opt ani se plimba cu nişte prietene într-un centru comercial de lângă şcoala ei. Văzând nişte bani pe o tejghea, i-a luat. Vânzătoarea a văzut-o şi a făcut-o hoaţă. A luat-o de braţ şi a dus-o la părinţi, în timp ce fetiţa plângea. Părinţii au fost disperaţi. Câteva persoane din apropiere se aşteptau ca ei să-şi bată fiica şi s-o pedepsească. În loc de asta, s-au hotărât să mă consulte, ca să ştie ce să facă. Se temeau ca fetiţa să nu devină cleptomană şi să-şi însuşească lucruri care nu-i aparţineau. I-am sfătuit pe părinţi să nu facă o dramă din acel caz. Copiii comit mereu greşeli şi important este ce fac cu ele. Preocuparea mea era să-i fac să-şi atragă fetiţa şi nu s-o pedepsească, i-am sfătuit să stea de vorbă cu ea, singuri, şi să-i explice consecinţele faptei sale. Apoi le-am cerut s-o îmbrăţişeze, pentru că era deja foarte şocată de ceea ce se întâmplase. În plus, le-am spus că dacă doreau să transforme greşeala într-un moment educativ important, trebuia să aibă reacţii greu de uitat. Părinţii s-au gândit şi au făcut un gest neobişnuit. Cum era vorba de puţini bani, i-au dat copilei dublul sumei furate şi au demonstrat convingător că, pentru ei, ea era mai importantă decât toţi banii din lume. I-au explicat că cinstea este demnitatea celor puternici.
Această atitudine a făcut-o să gândească. În loc să fi arhivat în memorie atât faptul că este hoaţă, cât şi pedeapsa violentă din partea părinţilor, s-au înregistrat în memorie ocrotirea, înţelegerea, iubirea. Drama s-a transformat într-o poveste de dragoste. Tânăra n-a uitat niciodată că, într-un moment atât de dificil, părinţii au învăţat-o şi au iubit-o. Când a împlinit cincisprezece ani, i-a îmbrăţişat pe părinţi, spunându-le că nici odată nu uitase acel moment extraordinar. Toţi au râs. Nu a rămas nici o cicatrice.Dar un alt caz n-a avut acelaşi deznodământ. Un tată a fost chemat la poliţie, pentru că supraveghetorul îl văzuse pe fiul său furând un CD dintr-un mare magazin.Tatăl s-a simţit umilit. N-a perceput neliniştea băiatului şi faptul că greşeala era o ocazie excelentă de a-şi manifesta maturitatea şi înţelepciunea. Şi-a lovit fiul în faţa poliţiştilor.Ajuns acasă, tânărul s-a închis în camera lui. Tatăl a încercat să forţeze uşa, pentru că şi-a dat seama că tânărul încerca să se sinucidă. Într-un act necugetat, fiul a renunţat la viaţă, considerându-se ultima dintre fiinţele umane.Tatăl ar fi dat tot ce avea pentru a întoarce timpul înapoi, întrucât niciodată nu s-a gândit că-şi va pierde fiul iubit.Vă rog, nu pedepsiţi niciodată când sunteţi nervos. Aşa cum am spus, nu suntem extraordinari şi, în primele treizeci de secunde de furie, suntem în stare să-i rănim pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Nu vă lăsaţi înrobiţi de furie. Când simţiţi că nu o puteţi controla, ieşiţi din scenă, în trucât, în caz contrar, veţi reacţiona fără să gândiţi. Pedeapsa fizică trebuie evitată. Dacă daţi câteva palme, ele trebuie să fie simbolice şi însoţite de o explicaţie. Nu durerea indusă de palme va stimula inteligenţa copiilor şi tinerilor. Cea mai bună modalitate de a-i ajuta este să-i faceţi să-şi reconsidere atitudinile, să pătrundă în ei înşişi şi să înveţe să se pună în locul celorlalţi. Practicând acest fel de educaţie, veţi dezvolta în personalitatea tinerilor următoarele caracteristici: capacitatea de (auto)conducere, toleranţa, gândirea echilibrată, siguranţa în momente dificile. Dacă un tânăr v-a supărat, vorbiţi-i de sentimentele voastre. Dacă e nevoie, plângeţi cu el.
Dacă fiul vostru a greşit, discutaţi cauzele greşelii, acordaţi-i credit. Maturitatea unei persoane se dovedeşte prin felul inteligent în care corectează pe cineva. Pentru tineri putem fi eroi sau călăi.Nu puneţi niciodată limite, fără să daţi explicaţii.Acesta este unul dintre păcatele capitale cele mai frecvente pe care educatorii le comit – fie ei părinţi sau profesori. în momentele de furie, emoţia intensă blochează câmpurile memoriei.
Pierdem capacitatea de a gândi raţional. Opriţi-vă! Aşteptaţi ca intensitatea emoţiei voastre să scadă. Pentru a educa, folosiţi mai întâi tăcerea – şi apoi ideile.
Cea mai bună pedeapsă este aceea care se negociază, întrebaţi-i pe tineri ce cred că ar merita pentru greşelile lor. Veţi rămâne surprinşi! Ei vor reflecta asupra atitudinii lor şi, probabil, vor sfârşi prin a-şi da lor înşişi o pedeapsă mai severă decât cea pe care aţi da-o voi. Aveţi încredere în inteligenţa copiilor şi adolescenţilor.
Pedepse gen privări şi limitări educă numai dacă nu sunt excesive şi dacă stimulează arta de a gândi. În caz contrar, va fi inutil. Sancţiunea este utilă, numai atunci când este inteligentă. Durerea de dragul durerii este ceva inuman. Schimbaţi-vă paradigmele educaţionale. Lăudaţi-l pe tânăr, înainte de a-l corecta sau de a-l critica. Spuneţi-i cât este de important, înainte de a-i vorbi despre defect. Consecinţa? El vă va primi mai bine observaţiile şi vă va iubi pentru totdeauna.
5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
Este vorba despre un elev foarte agresiv şi neliniştit, care în mod frecvent tulbura clasa şi provoca dezordine. Era insolent şi-i insulta pe toţi. Repeta deseori aceleaşi greşeli.Părea incorigibil. Profesorii nu-l suportau. Au hotărât să-l elimine. Înainte de eliminare, a intrat în scenă un profesor care s-a hotărât să investească în acest elev. Toţi considerau că era pierdere de timp. Chiar neavând sprijinul colegilor, el a început să stea de vorbă cu tânărul, în pauze. La început era doar un monolog, doar profesorul vorbea. Încet-încet, el a început să-l implice pe elev în conversaţie, să glumească şi să-l invite la o îngheţată. Profesorul şi elevul au construit o punte între lumile lor. Aţi construit vreodată o punte ca aceasta, cu persoanele dificile? Profesorul a descoperit că tatăl elevului era alcoolic şi-i bătea, şi pe el şi pe mama lui.A înţeles că tânărul, aparent insensibil, de fapt plânsese mult, iar acum lacrimile i se uscaseră. A înţeles că agresivitatea lui era o reacţie disperată a cuiva care cerea ajutor, dar nimeni nu reuşea să-i descifreze limbajul. Strigătele lui erau tăcute. Era foarte uşor să-l judeci. Suferinţa mamei şi violenţa tatălui produseseră zone de conflict în memoria băiatului. Agresivitatea lui era un ecou al agresivităţii pe care o primea acasă. El nu era un agresor – era o victimă. Lumea lui emoţională nu avea culori. Nu i s-a dat dreptul să se joace, să zâmbească şi să privească viaţa cu încredere. Acum era pe punctul de a pierde dreptul de a învăţa, de a avea unica şansă de a de veni un om deosebit. Era pe punctul de a fi eliminat. Luând cunoştinţă de situaţie, profesorul a început să şi-l apropie. Tânărul a simţit că cineva ţine la el, îl sprijină şi-l preţuieşte. Profesorul a început să-i educe emoţia. El şi-a dat seama, chiar din primele zile, că în spatele fiecărui elev nesociabil, a fiecărui tânăr agresiv, se află un copil care are nevoie de afecţiune. Peste câteva săptămâni, toţi au fost uimiţi de schimbarea lui. Băiatul revoltat a început să-i respecte pe ceilalţi. Tânărul agresiv a început să fie afectuos. A crescut şi a devenit un adult extraordinar. Şi totul s-a întâmplat pentru că cineva nu a renunţat la el.Toţi vor să educe tineri docili, dar cei care ne fac să ne simţim frustraţi sunt aceia care ne testează calitatea de educatori. Copiii voştri complicaţi sunt cei care vă testează dimensiunea iubirii. Elevii voştri insuportabili sunt cei care vă testează calitatea umană. Părinţii inteligenţi şi profesorii fascinanţi nu renunţă la tineri, chiar dacă aceştia îi decepţionează şi nu le oferă o compensaţie imediată. Secretul lor este răbdarea, obiectivul lor este educarea afectivităţii. Mi-ar plăcea să cred că tinerii care azi vă decepţionează, ar putea fi cei care vă vor dărui multă bucurie în viitor. Este suficient să investiţi în ei.
6. A nu te ţine de cuvânt
O anumită mamă nu ştia să-i spună “nu” fiului ei. Cum nu suporta cererile, încăpăţânările şi agitaţia copilului, voia să-i satisfacă toate necesităţile şi dorinţele, dar nu reuşea întotdeauna şi, ca să evite altercaţiile, promitea ceea ce nu putea îndeplini. Îi era teamă să-şi frustreze fiul.Acea mamă nu ştia că frustrarea e importantă pentru procesul de formare a personalităţii. Cel care nu învaţă cum să reacţioneze în faţa pierderilor şi frustrărilor, nu va reuşi să se maturizeze niciodată. Mama evita conflictele de moment, dar nu ştia că pregătea o cursă emoţională pentru fiu. Care a fost rezultatul?Acel copil şi-a pierdut respectul pentru mamă. A început s-o manipuleze, s-o exploateze şi să se certe violent cu ea. Povestea e tristă, căci fiul îşi preţuia mama doar pentru ceea ce avea ea – şi nu pentru ceea ce era cu adevărat. Când a ajuns adult, acel băiat a avut conflicte grave. Pentru că şi-a petrecut viaţa văzându-şi mama disimulând şi neţinându-şi cuvântul, a proiectat asupra mediului social o neîncredere cumplită. A dezvoltat o emoţie nesigură şi paranoică – credea că toată lumea voia să-l amăgească. Avea mania persecuţiei, nu reuşea să lege prietenii stabile, nici să-şi menţină un loc de muncă. Relaţiile sociale sunt un contract semnat pe scena vieţii. Nu îl încălcaţi. Nu vă disimulaţi reacţiile. Fiţi cinstiţi cu tinerii.Nu comiteţi această greşeală capitală. Îndepliniţi ceea ce aţi promis. Dacă nu puteţi, spuneţi „nu” fără teamă – chiar şi atunci când copilul vostru face o criză. Şi dacă greşiţi în acest domeniu, întoarceţi-vă şi cereţi scuze. Greşelile capitale în educaţie pot fi soluţionate, când sunt corectate rapid. Încrederea este un edificiu greu de construit, uşor de demolat şi foarte greu de reconstruit.

7. A distruge speranţa şi visele

Cel mai mare păcat capital pe care-l pot comite educatorii este acela de a distruge speranţa şi visele tinerilor. Fără speranţă nu există drum, fără vise nu există motivaţie pentru a înainta. Lumea se poate prăbuşi peste cineva, acel cineva poate să fi pierdut totul în viaţă – dar dacă are speranţă şi vise, are strălucire în ochi şi bucurie în suflet. Era un anumit tată foarte nerăbdător. Avea o cultură academică înaltă. În universitate, toţi îl respectau. Afişa seninătate, elocvenţă şi perspicacitate în deciziile care nu implicau emoţia. Cu toate acestea, când era contrazis, îşi bloca memoria şi reacţiona agresiv. Asta se întâmpla, în principal, când ajungea acasă. În departamentul său era sobru, dar acasă era un om insuportabil. Nu avea răbdare cu copiii săi. Nu tolera nici cea mai mică deziluzie. Când a aflat că unul dintre ei începuse să consume droguri, reacţiile lui – care deja erau negative -au devenit foarte agresive. În loc să-l îmbrăţişeze, să-l ajute şi să-l încurajeze, a început să distrugă speranţa fiu lui. Spunea: „Nu vei face nimic în viaţă”, „Vei fi un ratat”. Comportamentul tatălui îl deprima şi mai mult pe fiu şi-l purta şi mai mult către refugiul în droguri. Din nefericire, tatăl nu s-a oprit aici.Pe lângă faptul că i-a distrus speranţa băiatului, i-a blocat visele şi capacitatea de a avea zile fericite. Spunea: „Nu mai ai nici o şansă!” „Îmi aduci numai necazuri”.Unele persoane care îl cunoşteau mai bine pe tată erau de părere că el avea dublă personalitate.Dar, din punct de vedere ştiinţific, nu există dublă personalitate. Ceea ce există sunt două câmpuri distincte de lectură a memoriei, citite în împrejurări distincte – iar rezultatul înseamnă gânduri şi reacţii complet diferite.Mulţi oameni sunt mieluşei cu cei din afară şi lei cu membrii familiei. Cum se explică acest paradox?
Faţă de cei din afară se înfrânează şi nu deschid anumite „mlaştini” ale memoriei – adică arhivele care conţin zone de conflicte.Cu cei mai intimi, aceste persoane îşi pierd controlul şi deschid „periferiile” subconştientului. În acel moment ies la suprafaţă furia, nesăbuinţa şi critica obsesivă.Acest mecanism e prezent la toţi oamenii, în mai mare sau mai mică măsură – chiar şi la cei mai înţelepţi.Toţi avem tendinţa de a-i răni pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Dar nu putem fi de acord cu aşa ceva. Dacă acceptăm, riscăm să distrugem visele şi speranţa celor foarte dragi nouă. Tinerii care-şi pierd speranţa au greutăţi enorme în a-şi depăşi conflictele.
Cei care-şi pierd visele vor fi mohorâţi, nu vor străluci, vor gravita mereu în jurul nefericirii lor emoţionale şi a eşecurilor. A crede că după cea mai agitată noapte, urmează cel mai frumos răsărit este fundamental pentru o sănătate psihica bună.Nu contează dimensiunea obstacolelor, ci dimensiunea motivaţiei noastre de a le depăşi.Una dintre cele mai mari probleme în psihiatrie nu este gravitatea unei boli – fie ea o depresie, fobie, anxietate sau dependenţă de medicamente – ci pasivitatea sinelui. O persoană pasivă, fără speranţă, fără vise, deprimată şi care-şi acceptă necazurile ar putea să-şi ducă problemele până la mormânt.Una activă, plină de voinţă şi îndrăzneaţă, poate învăţa să-şi administreze gândurile, să reconstruiască filmul subconştientului şi să facă lucruri care depăşesc imaginaţia.
Psihiatrii, medicii, profesorii şi părinţii sunt vânzători de speranţă, comercianţi de vise.
Un om se sinucide, doar când visele i se risipesc şi speranţa îi dispare. 
Fără vise, nu există suflu emoţional. Fără speranţă, nu există curaj pentru a trăi.















Trimiteți un comentariu