Drag Vizitator!

Drag Vizitator! Te salutam! Dorim sa –ti lumineze viata comorile spirituale gasite pe acest blog.Fii un ganditor independent ! Nu doar sa te uiti, ci sa si vezi ! Nu crede tot ce se spune, mai bine cerceteaza. Iubeste-ti aproapele, ca pe tine insuti ! Nu fii suparacios, razbunator, iarta pe toti, si cere iertare, daca ai gresit.Cauta si gaseste-ti Fericirea in aceasta viata ! Fii dezinteresat ! Respecta cunoasterea straveche, inteleptii, gaseste-ti propriile radacini, deoarece doar asa poti trai o viata plina.Nu intoarce spatele la nimeni ! Traieste curat si in adevar ! Vezi si Cauta Unimea in Toate si in Toti ! Creaza Ordine in tine,si cu asta imprejurul tau si astfel in Lume ! Iubeste si respecta in tine, in semenii tai si in tot ce exista Constiinta Divina Nemuritoare si Spiritualitatea Cereasca ! Proclama Iubirea Divina, tu insuti sa fii Lumina, care lumineaza Viata !


vineri, 28 decembrie 2012

Ai grija ce faci cu steaua ta !


Omul care nu credea în iubire - o poveste veche

            Exista odată, demult, demult, un om care nu credea în iubire. Acesta era un om obişnuit, la fel ca dumneavoastră şi ca mine, dar ceea ce-l făcea să fie cu adevărat deosebit era felul său unic de a gândi: el nu credea că iubirea există. Evident, a avut o sumedenie de experienţe în încercarea de a găsi iubirea; mai mult, i-a observat şi pe oamenii din jurul său. Şi-a petrecut o mare parte din viaţă căutând iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost că aceasta nu există.
            Oriunde se ducea, el le povestea oamenilor că iubirea nu este decât o invenţie a poeţilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face să creadă. El le spunea că iubirea nu este reală, şi deci nimeni nu o poate găsi, oricât de mult ar căuta-o.
            Avea o inteligenţă foarte vie şi era foarte convingător. El a citit o grămadă de cărţi, s-a dus la cele mai bune universităţi şi a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi în orice piaţă publică, în faţa a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternică. El le spunea că iubirea este ca un drog, te ameţeşte şi te face să o doreşti din nou şi din nou, creându-ţi o dependenţă de ea. Ce se întâmplă însă dacă nu-ţi primeşti doza zilnică de dragoste? La fel ca în cazul unui drog, ai nevoie de această doză zilnică.
            Le mai spunea că relaţiile dintre îndrăgostiţi sunt la fel ca şi cele dintre un dependent de droguri şi un vânzător de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are nevoie mai mică de iubire este precum vânzătorul de droguri. Cu cât nevoia de iubire este mai mică, cu atât mai bine poţi controla relaţia cu celălalt. Această dinamică a relaţiilor interumane poate fi văzută cu ochiul liber, deoarece în orice relaţie există un partener care iubeşte mai mult şi un altul care nu iubeşte deloc, dar îl manipulează pe celălalt. Unii oameni profită aşadar de pe urma altora, la fel cum un vânzător de droguri profită de pe urma toxicomanilor.

            Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, trăieşte tot timpul cu teama constantă că nu-şi va putea asigura următoarea doză de dragoste, adică de drog. “Ce mă voi face dacă mă va părăsi?” Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Îmi aparţine!” El devine astfel gelos şi solicitant, din cauza fricii de a nu pierde următoarea doză. Furnizorul de drog îl poate manipula cum doreşte, dându-i mai multe sau mai puţine doze, ori refuzându-i-le complet. În acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet şi va fi dispus să facă orice, de teama de a nu fi abandonat.
            El a continuat să le explice ascultătorilor de ce nu există iubirea: “Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decât o relaţie de teamă care are la bază controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care susţin că şi-o poartă partenerii? Nu există aşa ceva. În faţa reprezentanţilor lui Dumnezeu, a rudelor şi prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, că vor trăi împreună, că se vor iubi şi se vor respecta reciproc, că vor fi aproape unul de celălalt, la bine şi la rău. Ei promit să se iubească şi să se respecte reciproc, şi culmea este că ei chiar cred în aceste promisiuni, menite parcă să fie încălcate. Imediat după căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi încep să-şi încalce promisiunile făcute.
            Totul se reduce la un război al controlului, la cine reuşeşte să manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri şi cine toxicomanul… După numai câteva luni, respectul pe care şi l-au promis iniţial cei doi a dispărut. În urma lui nu au rămas decât resentimente, otravă emoţională, răni reciproce, care cresc treptat, până când iubirea nu mai există deloc. Ei rămân totuşi împreună, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalţi, şi chiar de teama propriilor critici şi păreri. Unde se mai poate vorbi însă de iubire?”

            Le-a mai spus că a văzut multe cupluri în vârstă care au trăit împreună 30, 40 sau 50 de ani, şi care erau foarte mândre că au trăit atâta vreme împreună. Dar când vorbeau despre relaţia lor, tot ce spunea era: “Am supravieţuit căsniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regulă, femeia era cea care ceda şi decidea să îndure suferinţa. Oricum, persoana care avea voinţa mai puternică şi nevoi mai puţine câştiga războiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe nişte posesiuni. “Ea este a mea”. “El este al meu”.

            Şi astfel, el a continuat să peroreze despre motivele pentru care nu credea că există iubire. El le-a mai spus oamenilor: “Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimănui să îmi manipuleze mintea şi să îmi controleze viaţa în numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, şi el a convins multă lume prin cuvintele sale. Iubirea nu există.

            Într-o bună zi însă, pe când  se plimba prin parc, el a văzut acolo, aşezată pe o bancă, o fată frumoasă care plângea. Văzând-o cum plânge, s-a simţit curios. De aceea s-a aşezat lângă ea şi a întrebat-o dacă poate s-o ajute cumva. Vă puteţi imagina surpriza lui când ea i-a spus că plânge pentru că iubirea nu există. “Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede că iubirea nu există!” Evident, a dorit să afle mai multe despre ea.
            -De ce spui că iubirea nu există? a întrebat-o el.
            -Ei, e o poveste lungă, i-a răspuns ea. M-am căsătorit de când eram foarte tânără, cu toată iubirea, cu toate acele iluzii, plină de speranţă la gândul că îmi voi împărţi viaţa cu acel bărbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect, credinţă şi am întemeiat o familie. Dar în curând totul s-a schimbat. Eu am fost soţia credincioasă, care avea grijă de copii şi de casă, în timp ce soţul meu a continuat să se ocupe de carieră. Pentru el, imaginea şi succesul erau mai importante decât familia noastră. A încetat să mă mai respecte, la fel cum am încetat şi eu să-l mai respect. Am început să ne certăm, iar la un moment dat am descoperit că nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu mă mai iubeşte pe mine.
            Dar copiii aveau nevoie de un tată, aşa că am preferat să rămân alături de el şi să fac tot ce îmi stă în puteri ca să-l suport. Acum copiii au crescut şi au plecat. Nu mai am nici un motiv să rămân alături de el. Între noi nu există respect sau bunătate. Ştiu însă că dacă îmi voi găsi pe altcineva, va fi la fel, căci iubirea nu există. Nu are nici un sens să caut ceva ce nu există. De aceea plâng.
            Înţelegând-o perfect, el a îmbrăţişat-o şi i-a spus:
            -Ai dreptate, iubirea nu există. Noi căutam iubire, ne deschidem inimile şi devenim astfel vulnerabili. În locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne răneşte, chiar dacă suntem convinşi că ne vom putea detaşa. Oricâte relaţii am avea, acelaşi lucru se petrece din nou şi din nou. De ce să ne mai obosim să căutăm iubirea?

            Cei doi gândeau la fel, aşa că s-au împrietenit rapid. Între ei s-a creat o relaţie frumoasă. Se respectau reciproc şi nu s-au dezamăgit niciodată. Pe măsură ce relaţia avan-sa, ei deveneau din ce în ce mai fericiţi împreună. Nu ştiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu încerca să îl controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relaţia dintre ei a continuat astfel să se aprofundeze. Le plăcea să fie împreună, căci viaţa li se părea mult mai amuzantă astfel. Când nu erau împreună, ceva lipsea din viaţa fiecăruia dintre ei.

            Într-o zi, pe când era plecat din oraş, i-a trecut prin cap o idee absolut ciudată: “Hm, poate că ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzaţie atât de diferită de ceea ce simţeam înainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poeţii, nici cu ceea ce afirmă religia, căci nu mă simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia să aibă grija de mine, nu îmi vine să-mi vărs frustrările asupra ei pentru eşecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atât de bine împreună. Ne bucurăm fiecare de prezenţa celuilalt. Eu respect felul în care gândeşte ea, felul în care simte. Nu mă simt deloc stânjenit alături de ea, nu mă agasează niciodată. Nu mă simt gelos când este cu alţi bărbăţi. Nu simt invidie atunci când are succes. Poate că iubirea există totuşi, dar este altceva decât cred oamenii.
            De-abia aştepta să ajungă acasă şi să-i spună de ideea ciudată care i-a trecut prin cap. Nici nu a început însă bine să vorbească şi ea i-a luat vorba din gură:
            -Ştiu exact ce vrei să spui. Mi-a trecut şi mie prin cap aceeaşi idee, cu mult timp în urmă, dar nu am vrut să-ţi spun, căci ştiam că nu crezi în iubire. Poate că iubirea există totuşi, dar nu este ceea ce credeam noi că este.
            Cei doi s-au decis să devină amanţi şi să trăiască împreună, şi au rămas uimiţi să constate că lucrurile nu s-au înrăutăţit în nici un fel. Au continuat să se respecte reciproc, să se sprijine unul pe celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar şi cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, căci erau atât de fericiţi.

            Inima bărbatului era atât de plină de iubirea pe care o simţea, încât într-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele şi a descoperit una care era incredibil de frumoasă, iar inima lui era atât de plină de iubire încât steaua a început să coboare şi s-a aşezat în palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectivă. Era extrem de fericit, şi de-abia aştepta să se ducă la iubita lui şi să-i dăruiască steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Când el i-a dăruit însă steaua, femeia a simţit un moment de îndoiala; iubirea lui era prea copleşitoare, şi atunci steaua a căzut la pământ şi s-a spart într-un milion de cioburi.
            Şi uite-aşa, a ajuns iarăşi un bărbat bătrân, care colindă lumea şi ţine discursuri despre faptul că iubirea nu există. Acasa la el, o femeie în vârstă, dar încă frumoasă, îşi aşteaptă bărbatul şi îşi plânge amarul pentru paradisul pe care l-a ţinut pentru o clipă în mână, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de îndoială. Aceasta este povestea celui care nu credea în iubire.

            Cine a comis greşeala? Puteţi ghici? Greşeala i-a aparţinut bărbătului, care a crezut că îi poate dărui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decât propria lui fericire, iar greşeala lui a fost că a renunţat la ea şi a aşezat-o în mâinile ei. Fericirea nu vine niciodată din afara noastră. El era fericit datorită iubirii care ţâşnea din inima lui. Ea era fericită datorită iubirii care ţâşnea din inima ei. Când el a făcut-o însă pe ea responsabilă pentru fericirea lui, ea a spart steaua, căci nu putea fi responsabilă pentru fericirea lui.
            Indiferent cât de mult îl iubea femeia, ea nu îl putea face fericit, căci nu avea de unde să ştie ce era în mintea lui. Ea nu putea şti care sunt aşteptările lui, căci nu îi cunoştea visele. Iubirea vine întotdeauna de la Dumnezeu. Ea doar se poate manifesta prin şi în noi.


            Dacă veţi proceda la fel, luându-vă fericirea şi punând-o în mâinile unei altei persoane, mai devreme sau mai târziu ea se va sparge, la fel ca şi steaua din poveste. Fericirea se naşte în interior şi este rezultatul Rezonanţei, la Unison, cu energia iubirii Macrocosmice. Dumneavoastră, sunteţi unicul responsabil pentru ea, dacă ştiţi să o atrageţi. Şi totuşi, atunci când mergem la biserică, primul lucru pe care îl facem este schimbul de inele. Noi ne punem steaua în palma celuilalt, aşteptând ca el (sau ea) să ne facă fericit(ă), şi invers. Nu contează cât de mult iubiţi pe altcineva; nu veţi putea fi niciodată cel care doreşte celălalt să fiţi. Aceasta este greşeala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun început. Noi ne bazăm fericirea pe celalalt. Din păcate, lucrurile nu merg în acest fel. Noi ne facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, după care ne mirăm că am eşuat. Nici nu veţi putea să trăiţi aşa cum gândeşte celălalt, pentru că atunci nu vă trăiţi viaţa d-vostră ci a celuilalt. Să-i oferi libertatea celuilalt înseamnă că Iubeşti cu adevărat.  

            Rezolvarea este să Iubiţi detaşat, neegoist.
            Iată o exemplificare muzicală care induce această stare de Iubire detaşată:
Trimiteți un comentariu