Drag Vizitator!

Drag Vizitator! Te salutam! Dorim sa –ti lumineze viata comorile spirituale gasite pe acest blog.Fii un ganditor independent ! Nu doar sa te uiti, ci sa si vezi ! Nu crede tot ce se spune, mai bine cerceteaza. Iubeste-ti aproapele, ca pe tine insuti ! Nu fii suparacios, razbunator, iarta pe toti, si cere iertare, daca ai gresit.Cauta si gaseste-ti Fericirea in aceasta viata ! Fii dezinteresat ! Respecta cunoasterea straveche, inteleptii, gaseste-ti propriile radacini, deoarece doar asa poti trai o viata plina.Nu intoarce spatele la nimeni ! Traieste curat si in adevar ! Vezi si Cauta Unimea in Toate si in Toti ! Creaza Ordine in tine,si cu asta imprejurul tau si astfel in Lume ! Iubeste si respecta in tine, in semenii tai si in tot ce exista Constiinta Divina Nemuritoare si Spiritualitatea Cereasca ! Proclama Iubirea Divina, tu insuti sa fii Lumina, care lumineaza Viata !


duminică, 19 octombrie 2014

Otrava emoţională


Putem vedea cu uşurinţă cât de uşor pot fi distruse iubirea şi libertatea dacă îi privim pe copii.


Imaginaţi-vă un copilaş de doi sau trei ani care aleargă şi se joacă prin parc. Mama îl supraveghează pe micuţ şi se teme să nu cadă şi să nu se lovească.

La un moment dat, ea doreşte să-l oprească, dar copilul crede că mama se joacă cu el, aşa că încearcă să alerge mai rapid decât ea. Pe strada din apropiere trec maşini, lucru care o sperie şi mai tare pe mamă, care reuşeşte în cele din urmă să-l prindă. Copilul se aşteaptă ca mama lui să se joace cu el, dar ea îl plesneşte la fund.
Bum! Ce şoc! Fericirea copilului era expresia iubirii care se manifesta prin el, şi el nu înțelege de ce mama sa se poartă astfel. În timp, acumularea acestor şocuri subminează iubirea lui până la dispariţie. Deşi nu înţelege încă cuvintele, copilul poartă în el o întrebare: "De ce?"
Alergarea şi joaca sunt expresii ale iubirii, dar ele nu mai reprezintă o sursă de siguranţă, căci părinţii îl pedepsesc pentru maniera în care îşi exprimă iubirea.
Ei îl trimit în camera lui, şi copilul nu mai poate face ceea ce doreşte. Părinţii îi spun că nu a fost un copil cuminte, iar acest lucru îl demoralizează; înseamnă că este pedepsit.
În acest sistem al pedepsei şi al recompensei există un simţ al dreptăţii şi al nedreptăţii, al corectitudinii şi al incorectitudinii. Acest simţ este ca un cuţit care taie în carne vie în corpul emoţional al copilului, creând acolo o rană. În funcţie de reacţia noastră la injustiţia comisă, această rană se poate infecta cu emoţii negative. De ce? Să luăm un alt exemplu.
Imaginaţi-vă că aveţi doi sau trei ani. Sunteţi fericit, vă jucaţi, exploraţi lumea. Nu sunteţi conştient de ceea ce este bine sau rău, de ceea ce este corect sau greşit, de ceea ce trebuie să faceţi sau de ceea ce nu trebuie să faceţi, căci nu aţi fost încă domesticit. Vă jucaţi în sufragerie cu tot ceea ce găsiţi în jurul dumneavoastră. Nu aveţi nici cea mai mică intenţie rea, nu doriţi să distrugeţi nimic, dar se întâmplă să vă jucaţi cu chitara lui tata. Pentru dumneavoastră este doar o jucărie; în nici un caz nu v-aţi propus să-i faceţi lui tata un rău. Dar tatăl dumneavoastră are una din acele zile în care totul îi merge pe dos. A avut probleme la serviciu, s-a întors acasă şi vă găsește în sufragerie jucându-vă cu lucrurile lui. Se enervează imediat, aşa că începe să vă bată.

Din punctul dumneavoastră de vedere acest lucru este o injustiţie. Tata de-abia a intrat în cameră şi începe imediat să vă lovească. Iar dumneavoastră aveaţi încredere în el, căci era tatăl dumneavoastră, cel care de regulă vă proteja, vă lăsa să vă jucaţi şi să fiţi cel care doreaţi să fiţi. Dintr-o data, ceva nu mai este în ordine. În inima dumneavoastră a apărut o durere, generată de injustiţia la care aţi fost supus.

Sunteţi sensibil; vă doare şi începeţi să plângeţi. Nu plângeţi însă numai din cauză că vă loveşte. Nu atât agresiunea fizică vă produce durerea din suflet, cât cea emoţională, simţul că s-a produs o nedreptate. În fond, nu aţi făcut nimic rău.
Acest simţ al nedreptăţii comise produce o rană în sufletul dumneavoastră. Corpul dumneavoastră emoţional este rănit, iar în acel moment vă pierdeţi o parte din inocenţa dumneavoastră. Aţi învăţat că nu puteţi avea întotdeauna încredere în tatăl dumneavoastră. Chiar dacă mintea dumneavoastră nu realizează încă acest lucru, căci nu a învăţat încă să analizeze, ea realizează totuşi că nu mai poate avea încredere în tatăl dumneavoastră. Corpul emoţional vă spune că există ceva în care nu puteţi avea încredere şi care se poate repeta.
Reacţia dumneavoastră poate fi teama, sau mânia, sau ruşinea, sau pur şi simplu plânsul. Această reacţie înseamnă deja o otravă emoţională, căci reacţia normală de dinainte de domesticire este dorinţa de a răspunde cu aceeaşi monedă nedreptăţii comise, adică de a vă lovi la rândul dumneavoastră tatăl. Ridicaţi mâna la el, dar acest lucru îl înfurie şi mai tare.
Reacţia lui generează o pedeapsă şi mai mare pentru dumneavoastră. Acum sunteţi convins că o să vă distrugă. Aţi învăţat deja să vă temeţi de el, aşa că nu vă mai apăraţi, căci ştiţi că acest lucru nu va face decât să înrăutăţească şi mai tare lucrurile.
Nu înțelegeți încă de ce, dar ştiţi deja că tata v-ar putea omorî. Acest lucru produce o rană foarte gravă în mintea dumneavoastră. Înainte, mintea dumneavoastră era complet sănătoasă; eraţi complet inocent. După această experienţă, mintea raţională încearcă să găsească o explicaţie. Învăţaţi să reacţionaţi într-un anumit fel: în felul dumneavoastră personal. Emoţia respectivă rămâne în interiorul dumneavoastră şi vă schimbă de-a pururi cursul vieţii.
Experienţa se va repeta apoi din ce în ce mai des.
Injustiţiile se vor accentua, vor veni din partea mamei şi a tatălui, a fraţilor şi surorilor mai mari, a unchilor şi mătuşilor, din partea şcolii, a societăţii, din partea tuturor. Cu fiecare rană nouă, veţi învăţa să vă apăraţi, dar nu aşa cum o făceaţi înainte de domesticire, când vă limitaţi să vă apăraţi pe moment, după care vă continuaţi joaca.
Acum a apărut în interiorul rănii ceva care la început nu reprezintă o problemă majoră: otrava emoţională. Aceasta se acumulează însă, iar mintea începe să se joace cu ea. Începeţi să fiţi din ce în ce mai îngrijorat în legătura cu viitorul, căci aveţi deja amintirea otrăvii şi nu doriţi ca ea să se repete.

Mai aveţi şi alte amintiri: aceea de a fi acceptat. Vă mai amintiţi de vremea când mama şi tata vă acceptau şi când totul era în armonie. Vă doriţi din nou acea armonie, dar nu ştiţi cum să o recreaţi. Şi întrucât nu puteţi ieşi din sfera propriilor dumneavoastră percepții, tot ce se petrece în jurul dumneavoastră pare să fie din cauza dumneavoastră. Ajungeţi să credeţi că tata se ceartă cu mama din cauza dumneavoastră, chiar dacă cearta lor nu are nimic de-a face cu dumneavoastră.

Treptat, vă pierdeţi astfel inocenţa. Începeţi să simţiţi resentimente, iar la un moment dat deveniţi incapabil să mai iertaţi. În timp, aceste incidente şi interacţiuni vă conving că nu este deloc sigur să fiţi cel care sunteţi. Acest mecanism se produce în cazul tuturor oamenilor, variind însă în funcţie de inteligenţa şi educaţia lor. El depinde de multe lucruri. Dacă aveţi noroc, domesticirea nu este atât de puternică. Dacă nu aveţi însă noroc, ea va fi atât de puternică, iar rănile atât de adânci, încât puteţi ajunge să vă temeţi chiar să mai vorbiţi. Aşa se nasc oamenii sfioşi. Sfiala nu este altceva decât teama de a vorbi, de a te exprima pe tine însuţi. Puteţi ajunge să credeţi că nu ştiţi să dansaţi sau să cântaţi, dar aceasta nu este decât o reprimare a instinctului înnăscut al omului de a iubi.
Oamenii se folosesc de teamă pentru a-i domestici pe alţi oameni, iar teama noastră creşte odată cu fiecare nouă experienţă a injustiţiei. Simţul nedreptăţii este cuţitul care taie şi rănește corpul nostru emoţional. Otrava emoţională este creată de reacţia noastră la ceea ce considerăm a fi o nedreptate. Unele răni se vor vindeca, dar altele vor rămâne infectate şi vor acumula din ce în ce mai multă otravă. Atunci când nivelul otrăvii creşte prea mult, noi simţim nevoia să ne eliberăm de ea, trimiţând-o altei persoane. Cum? Prin captarea atenţiei respectivei persoane.
Să luăm exemplul unui cuplu obişnuit. Dintr-un motiv sau altul, soţia este supărată. Ea a acumulat foarte multă otravă emoţională din cauza unei nedreptăţi comise de soţul ei. Soţul nu este acasă, dar ea îşi amintește de nedreptatea comisă, iar furia creşte în interiorul ei. De îndată ce soțul se întoarce, primul lucru pe care îl caută ea este să îi capteze atenţia, căci în acest fel otrava ei se va descărca asupra lui, iar ea se va simţi eliberată. De îndată ce îi spune acestuia cât de rău, de prost şi de nedrept este, otrava din interiorul ei este transferată asupra lui.
Ea continuă astfel să vorbească până când îi captează atenţia. În cele din urmă, soţul reacţionează şi se enervează, iar ea se simte deja mai bine. Dar acum otrava curge prin el, iar bărbatul simte nevoia să se răzbune. El doreşte să-i capteze acum ei atenţia şi să se elibereze de otravă, cu diferenţa că de data aceasta este vorba nu numai de otrava transferată de la ea, ci şi de propria lui otravă. Dacă veţi examina cu atenţie acest tablou, veţi constata că cei doi îşi ating reciproc rănile şi joacă un adevărat ping-pong cu otrava emoţională. Otrava continuă să crească astfel în spirală, până într-o zi, când unul dintre ei va exploda.
Acesta este felul în care comunică între ei majoritatea oamenilor.



Prin captarea atenţiei, energia trece de la o persoană la alta. Atenţia este un instrument extrem de puternic al minţii umane. Toţi oamenii din lume se străduiesc să le capteze atenţia celor din jur. În acest fel, ei îşi creează canale de comunicare. Visul se transferă astfel de la unul la altul, la fel şi puterea, dar şi otrava emoţională.

De regulă, noi eliberăm otrava noastră emoţională asupra persoanei despre care credem că este responsabilă de nedreptatea comisă asupra noastră, dar dacă aceasta este prea puternică şi nu putem să ne descărcăm asupra ei, suntem dispuşi să o descărcăm asupra oricărei alte persoane, numai să scăpăm de ea.
De multe ori o trimitem asupra copiilor, care sunt prea lipsiţi de apărare în faţa noastră, şi astfel se nasc relaţiile abuzive. Oamenii mai puternici abuzează de cei mai slabi, care au mai puţină putere, căci simt nevoia să se elibereze de otrava lor emoţională. Toţi oamenii simt nevoia să scape de această otravă, şi nu mai urmăresc întotdeauna dreptatea; tot ce vor ei este să scape de otravă. Aşa se explică de ce oamenii vânează tot timpul puterea, căci cu cât sunt mai puternici, cu atât mai uşor le vine să scape de otrava lor emoţională în defavoarea celor mai slabi decât ei, care nu se pot apăra.
Evident, noi vorbim acum de relaţiile care există în iad, de boala mentală care există pe planeta noastră.
Nimeni nu este vinovat pentru aceasta boală; ea nu este bună sau rea, greşită sau corectă. Aceasta este patologia normală a bolii. Nimeni nu este vinovat pentru abuzurile comise. La fel cum oamenii de pe planeta imaginară de care vorbeam mai devreme nu erau vinovaţi pentru că pielea lor era bolnavă, nici noi nu suntem vinovaţi pentru că avem corpul emoţional acoperit cu răni infectate cu otravă. Atunci când ne îmbolnăvim fizic sau când ne rănim corpul, noi nu ne simţim vinovaţi şi nu ne condamnăm singuri. Atunci de ce ar trebui să ne simţim ruşinaţi pentru că mintea noastră emoţională este bolnavă?
Unicul lucru care contează este să devenim conştienţi de existenţa problemei. Numai astfel putem avea şansa de a ne vindeca mintea emoţională şi de a opri suferinţa în care ne complăcem. Fără conştientizare nu putem face nimic, decât să continuăm să suferim din interacţiunea cu alţi oameni, dar şi cu noi înşine, căci de multe ori noi ne atingem singuri aceste răni numai pentru a ne pedepsi.
Încă din copilărie, în mintea noastră se produce o diviziune. O anumită parte a minţii se obișnuiește să judece continuu. Ea este Judecătorul interior, care judecă tot ceea ce facem sau nu facem, tot ceea ce simţim sau nu simţim. Noi ne judecăm singuri în permanenţă, la fel cum îi judecăm şi pe cei din jur, în funcţie de ceea ce credem noi şi de simţul dreptăţii şi al nedreptăţii format în copilărie. Evident, de multe ori ne considerăm vinovaţi şi dorim să ne auto-pedepsim. Cealaltă parte a minţii noastre, care primeşte judecata şi simte nevoia să fie pedepsită, este Victima. Ea spune: "Bietul de mine! Nu sunt suficient de bun. Nu sunt suficient de puternic. Nu sunt suficient de inteligent. De ce să mai încerc?"


Pe vremea când eraţi copil, nu aveaţi libertatea de a alege ce să credeţi şi ce să nu credeţi. Judecătorul şi Victima au la bază toate acele credinţe false pe care nu le-aţi ales singur, ci v-au fost impuse. Când informaţiile respective au pătruns în mintea dumneavoastră, eraţi încă inocent. Credeaţi tot ce vi se spunea. Sistemul de Convingeri v-a fost inoculat ca un fel de program de către Visul exterior. Toltecii numesc acest program Parazitul. Mintea umană este bolnavă din cauza acestui Parazit interior care îi fură energia vitală şi îi răpeşte bucuria de a trăi. Parazitul reprezintă toate acele convingeri care ne fac să suferim. Aceste convingeri sunt atât de puternice, încât chiar ani mai târziu, când învăţăm noi concepte şi dorim să luăm propriile noastre decizii, constatăm că ele încă ne mai guvernează viaţa.

Uneori, copilul mic care continuă să existe în interiorul fiecăruia dintre noi iese la lumină; el este eul nostru real, care a rămas la vârsta de doi sau trei ani. Trăim atunci clipa prezentă şi ne distrăm, dar ceva din interiorul nostru ne trage înapoi; cineva dinlăuntrul fiinţei noastre nu se simte vrednic să fie fericit. O voce interioară ne spune că această stare de fericire este prea frumoasă ca să fie adevărată, că nu este bine să fii prea fericit. Toată vinovăţia acumulată, toată otrava din corpul nostru emoţional iese atunci la iveala, încercând să ne tragă înapoi în lumea dramei.
Parazitul se răspândeşte ca o boală contagioasă, trecând de la bunicii la părinţii noştri, apoi la noi, care o răspândim mai departe la copiii noştri. Noi transferăm aceste programe asupra copiilor noştri, la fel cum am dresa un câine. Oamenii sunt animale domesticite, iar această domesticire reprezintă poarta de intrare în visul iadului, unde continuă să trăiască în teamă. Hrana Parazitului sunt toate emoţiile născute din teamă. Înainte să fi fost infestaţi cu acest Parazit, ne bucuram de viaţă, ne jucam, eram fericiţi, aşa cum numai copiii mici ştiu să fie. După ce toate aceste gunoaie sunt aruncate în mintea noastră, noi uităm ce este fericirea. Învăţăm rapid că noi avem dreptate şi încercăm să-i facem pe toţi ceilalţi să creadă că au greşit. Nevoia de "a avea dreptate" este rezultatul dorinţei noastre de a ne proteja imaginea pe care dorim să o proiectăm în exterior. Noi simţim nevoia să ne impunem felul de a gândi, nu numai asupra celor din jur, dar chiar şi asupra propriei noastre fiinţe.
Conştientizarea ne ajută să înţelegem cu uşurinţă de ce nu merg relaţiile noastre – cu părinţii, cu copiii, cu prietenii, cu partenerul de viaţă, inclusiv cu noi înşine. De ce nu merge relaţia cu noi înşine? Pentru că suntem răniţi şi purtăm în noi toata acea otravă emoţională, căreia nu-i mai putem face faţă. Suntem plini de otravă pentru că am crescut cu o imagine a perfecţiunii care nu este reală, care nu există şi care nu este corectă.
Am văzut deja cum se creează această imagine a perfecţiunii pentru a le face pe plac altor persoane, chiar dacă acestea îşi creează propriul lor vis personal, care nu are nimic de-a face cu visul nostru.


Am încercat să le facem pe plac mamei şi tatălui, profesorilor, preotului, religiei, lui Dumnezeu. Dar adevărul este că din punctul lor de vedere noi nu vom fi niciodată perfecţi. Această imagine a perfecţiunii ne spune cum ar trebui să fim pentru a fi buni, pentru a ne accepta pe noi înşine. Aceasta este însă cea mai mare minciună între toate, căci noi nu vom fi niciodată perfecţi, şi nu ne vom ierta niciodată pentru asta.

Această imagine a perfecţiunii schimbă felul în care visăm. Noi învăţăm să ne negăm felul de a fi şi să ne respingem. Nu vom fi niciodată suficient de buni, de corecţi, de curaţi, de sănătoşi, dacă ne vom raporta în permanenţă la convingerile pe care le-am acumulat. Va există întotdeauna ceva cu care Judecătorul nu va fi de acord şi pentru care nu ne va ierta. Aşa se explică de ce noi ajungem să ne respingem felul de a fi, să considerăm că nu merităm să fim fericiţi, să căutăm pe cineva care să abuzeze de noi, care să ne pedepsească. Imaginea perfecţiunii este responsabilă de marile auto-abuzuri la care ne supunem atât de des.
Atunci când ne respingem singuri, când ne judecăm, ne găsim vinovaţi şi ne pedepsim singuri, noi ajungem să credem că iubirea nu există, că nu există decât pedeapsa, suferinţa, judecata.
Iadul are diferite niveluri. Unii oameni sunt foarte adânc scufundaţi în el, în timp ce alţii nu au decât un contact sporadic cu el. Există relaţii extrem de abuzive şi relaţii aproape lipsite de abuz.
Acum nu mai sunteţi copil, iar dacă aveţi o relaţie abuzivă, acest lucru se datorează faptului că acceptaţi abuzul, că sunteţi convins că îl meritaţi.
Există o limită a cantităţii de abuz pe care sunteţi dispus să o acceptaţi, dar nimeni nu poate abuza mai mult de dumneavoastră decât o faceţi chiar dumneavoastră înşivă. Limita acestui auto-abuz este şi limita abuzului pe care îl veţi accepta din partea altor persoane. Dacă cineva va abuza de dumneavoastră mai mult decât o faceţi singur, veţi pleca, veţi fugi, veţi încerca să scăpaţi. Dacă cineva abuzează de dumneavoastră mai puţin de această limită, probabil că veţi rămâne alături de el. Doar meritaţi acel abuz!...
De regulă, relaţiile obişnuite din iad includ plata pentru o nedreptate comisă; practic, este vorba de relaţii de răzbunare. Eu abuzez de altcineva, care simte nevoia să fie abuzat, şi el/ea abuzează de mine, care simt la rândul meu nevoia să fiu abuzat. În acest fel, echilibrul este perfect. Evident, o energie atrage după sine acelaşi tip de energie, aceeaşi vibraţie.
Dacă cineva vine şi vă spune: "Sunt supus unor abuzuri atât de mari!" şi îl întrebaţi: "Atunci de ce mai stai acolo?", el nu va ști ce să vă răspundă.
Adevărul este că persoana respectivă are nevoie de acel abuz, căci aceasta este maniera în care se auto-pedepseşte.
Viaţa nu ne oferă altceva decât exact ceea ce avem nevoie. Chiar şi în iad, justiția funcționează impecabil. Nimeni nu este vinovat pentru patimile noastre. Am putea spune chiar că suferințele noastre sunt un fel de dar de care ne bucurăm. Aşadar, pentru a curăţa otrava şi pentru a vă vindeca rănile, pentru a vă accepta pe sine şi pentru a ieși astfel din iad nu aveţi altceva de făcut decât să deschideţi ochii şi să priviţi în jurul dumneavoastră.


fragment din cartea Arta de a iubi de Don Miguel Ruiz

<*toate drepturile rezervate*>
Trimiteți un comentariu