Drag Vizitator!

Drag Vizitator! Te salutam! Dorim sa –ti lumineze viata comorile spirituale gasite pe acest blog.Fii un ganditor independent ! Nu doar sa te uiti, ci sa si vezi ! Nu crede tot ce se spune, mai bine cerceteaza. Iubeste-ti aproapele, ca pe tine insuti ! Nu fii suparacios, razbunator, iarta pe toti, si cere iertare, daca ai gresit.Cauta si gaseste-ti Fericirea in aceasta viata ! Fii dezinteresat ! Respecta cunoasterea straveche, inteleptii, gaseste-ti propriile radacini, deoarece doar asa poti trai o viata plina.Nu intoarce spatele la nimeni ! Traieste curat si in adevar ! Vezi si Cauta Unimea in Toate si in Toti ! Creaza Ordine in tine,si cu asta imprejurul tau si astfel in Lume ! Iubeste si respecta in tine, in semenii tai si in tot ce exista Constiinta Divina Nemuritoare si Spiritualitatea Cereasca ! Proclama Iubirea Divina, tu insuti sa fii Lumina, care lumineaza Viata !


vineri, 2 octombrie 2015

Pe drumul spre inimă - A trai în acum - partea I -

 

"Când totul se schimba... schimbă totul" - Neale Donald Walsch
Trăim o perioadă în care totul se schimbă cu rapiditate. Ceea ce astăzi este valabil, mâine nu mai e. Suita de evenimente cosmice care ne-au atins sufletul cu atâta frumuseţe, în ultima perioadă, au deschis mai larg porţile către noi înşine. Pe undeva încep să cred că ăsta este sentimentul care ne vorbeşte despre întoarcerea acasă: întoarcerea spre noi înşine, spre casa sufletului, spre Divinitatea interioară – cea care îşi are locaşul în Spaţiul Sacru al Inimii.
Şi, deşi totul se întâmplă cu o viteză uluitoare, din când în când simt nevoia să mă opresc din drum şi să asimilez tot ceea ce am învăţat sau am trăit până la acel moment. Ating un prag, mă aşez în mine contemplând, încep să înţeleg ce tocmai mi s–a întâmplat…, mă bucur, conştientizez, integrez. Apoi, din nou, pe nesimţite, fără să ştiu de fapt ce fac, las lucrurile să se întâmple, să curgă – lin sau tumultuos – în existenţa mea şi să-mi continui drumul. Este fără de sfârşit. Mereu aşa se întâmplă. Roata Vieţii se–nvârteşte în ritmul său, cum ştie ea.
O astfel de perioada traversez acum. Mi–era dor de mine, m–am regăsit… şi acum vreau să mă satur de miresmele reamintirii, să zbor puţin prin lumea visurilor mele, să–mi îmbrăţişez copilul interior şi să dansez cu Viaţa. Simt că este momentul să intru în dialog cu mine însămi, poate mai aflu câte ceva ce mi–a scăpat, preocupată uneori mai mult de drum, decât de comorile sale.
Aşa facem mereu – deşi de fiecare dată când ne împotmolim, ne promitem nouă înşine că nu mai revenim la lecţiile deja învăţate: la început totul este frumos, entuziasmul ne cuprinde… ne avântăm în noi proiecte… şi apoi… uităm, uităm tot ceea ce ne–am promis, gândul cu care am început. Cumva, drumul însuşi parcă ne corupe, ne abate de la esenţă, ne fură peisajul, ne identificăm cu rolul! Offf, oare de ce? E atât de greu să aplicăm ceea ce știm? Se pare că DA. O să trecem noi și peste asta, nu vom avea încotro. Ciclurile se încheie curând și noi vom urma fluxul.
Acum mă odihnesc. Din când în când, am nevoie de odihnă. Drumul a fost lung, cu multe ocolişuri şi uneori simt oboseala. Mai am nevoie de răgaz, înainte de pleca mai departe. Suntem, de ceva vreme, într-un permanent nod de haos, dar ne sunt dăruite şi perioade de linişte. Şi Universul ne respectă efortul şi ne mai dă răgaz, înainte de a ne continua Călătoria. Curând, Venus va ieşi din retrogradare şi ne invită, alături de Ea, spre o nouă aventură, într-un nou ciclu (care a debutat deja, odată cu Portalul Mariei)
Am spus că mă odihnesc − dar oare ce înseamnă asta? Dacă sunt conştientă de trăirile şi reacţiile mele, îmi dau seama că, de fapt, acest mod de a mă odihni este cumva altceva, deşi tot asta aş spune că este. Este şi nu este, în acelaşi timp. Este, pentru că nu mai trec prin provocări, nimic nu îmi distrage atenţia, nu mai vine nimic nou spre mine... deşi totul este nou! Nimic nu mai este cum era, deşi arareori ne dăm seama de asta. Mi–e bine, iubesc totul şi totul mă iubeşte pe mine, nu mai am vise pentru că visul mă visează pe mine… Viaţa curge lin, iar timpul, acel element fracţionat în minute şi secunde, îmi dăruieşte neîncetat clipe de relaxare, în care îngerii mă răsfaţă. Dacă sunt sinceră cu mine şi mă las răsfăţată de blândeţea energiilor ce mă înconjoară, spun DA, mă odihnesc!
Pe de altă parte, dacă merg mai adânc în lumile interioare, văd că nu e deloc aşa. Acolo este o forfotă permanentă, informaţiile vin şi pleacă, tipare de credinţă limitativă se sparg, reorganizarea este în plină desfăşurare. Asta înseamnă că nu mă odihnesc? (Uite aşa se bagă mintea, cea care vrea să ştie ce nu este de ştiut. Ea se întrebă mereu, deci, ea nu se odihneşte. Ce să–i fac? Nimic. Va constata singură cât de caraghios se poartă şi cât timp pierde inutil.) Ba da, sunt în vacanţă, mă odihnesc şi mă bucur că o pot face. Dar asta nu înseamnă că nimic nu se mai mişcă, că totul devine static şi imuabil, că procesele ce au fost declanşate nu îşi continuă misiunea. Când te odihneşti, trăieşti bucuria lucrului împlinit şi totul se aşează, temeinic, la locul său, tabloul continuă să se deseneze pe el însuşi. Viaţa se împlineşte.
Experienţa mea devine experienţa noastră, iar experienţa noastră devine şi a mea. Legăturile dintre noi/voi şi mine se formează armonios, începem să ne recunoaştem ca suflete care au plecat cândva, împreună, pe acelaşi Drum. Începi să înţelegi – puţin, prin ochiul drept uşor mijit – că un nou nivel de conştiinţă, o nouă dimensiune a fiinţării, se pregăteşte pentru noi. Începi să ştii că totul se ridică pe o altă octavă de existenţă.
Când eşti pregătit pentru a apăsa pe butonul reset, sincronicităţile vin şi–ţi aduc un eveniment care schimbă, fundamental şi definitiv, mica lume în care trăieşti. Poate fi o mică întâmplare, o conştientizare venită parcă din senin sau poate fi un eveniment major. Nu are importanţă, este doar o chestiune de percepţie. Ştii că ceva major s-a schimbat în fiinţa ta pentru că, dacă încerci să împărtăşeşti, să povesteşti cuiva despre noua ta percepţie despre Viaţă, nu vei găsi cuvintele potrivite, totul devine inexplicabil. Singura variantă pentru a te exprima în alt fel decât în cuvinte va fi limbajul trupului, al ochilor.
Pentru mine, aceste evenimente au rol de declanşator care mă propulsează tot mai profund într-o lume interioară pe care nu mai vreau s-o părăsesc. Este ca şi cum mă reinventez, pentru a nu ştiu câta oară.
Energiile cosmice cu care ne conectăm în această extraordinară etapă din existenţă, tocmai asta sunt destinate să facă: să creeze, susţină, încurajeze intervenţia unor situaţii, evenimente etc., care să ne oblige să ne schimbăm și să ne întoarcem privirea către interior. Bucuria mea este cu atât mai mare, cu cât constat că asemenea momente încep să devină normale, ușor de recunoscut pentru tot mai mulţi oameni, indiferent de preocupările lor. Ceva se întâmplă și procesul începe să curgă, iar viaţa să înceapă un nou flux.
Introspecţia şi căutările interioare devin un mod firesc de a fi. Privind spre cei din jurul meu, am impresia de multe ori că lumea a amuţit, că nimeni nu mai vorbeşte prin cuvinte – deşi tot cuvinte folosesc. Pare, la prima vedere, un nonsens. Nu ştiu cum voi explica asta, dar voi încerca. Sunt convinsă că dacă prindeţi ideea, puteţi constata acelaşi lucru, prin experienţă proprie. Iar când veţi trăi această stare, în interiorul vostru se va produce ceva ce încă nu are nume.
Ne percepem unii pe alţii în alt mod, mai curat, mai intim mai profund. Simt, aud, văd... cum ceva ne uneşte într-un mod miraculos şi tăcut. Parcă fire nevăzute ne ţes pe toţi într-un nou tablou – care prinde contur şi claritate, zi după zi. Dacă respiri adânc şi eşti atent la limbajul corpului, simţi că ceva nou se conturează, o anume stare, un alt mod de fi fericit, liniştit; surprinzi – cu alte cuvinte – o altă vibraţie. Atenţia şi intenţia, reunite în simplul act al respiraţiei, creează un fel de trezie, de revelaţie, te duce spre o trăire care trezeşte copilul interior, care creşte bucuria şi recunoştinţa că trăieşti aceste vremuri ce n-au mai fost niciodată, nicăieri în Univers; te simţi onorat.
Orice explicaţie logică, raţională, devine inutilă. Cuvintele au dispărut, mintea cea duală colapsează, în sfârşit. Dacă cineva te întreabă „ce faci", răspunzi ce-ţi vine atunci în minte – dar, pe undeva, adânc în interiorul tău, răspunsul care ţi se pare potrivit ar fi „nu simţi, nu vezi, de ce mai întrebi?" Şi tu, cel care a întrebat, ştii foarte bine că ai verbalizat un tipar doar pentru că altfel nu ştiai cum să începi o conversaţie. Poate o să pară foarte preţios spus, dar eu cred că a venit vremea unei comunicări la nivel de spirit – evident, pentru început, doar între cei ce rezonează unii cu alţii.
Dar apare și un paradox, pentru că, pe de altă parte, privind în jur constaţi că de fapt nimeni nu se înţelege cu nimeni. Discrepanţa este foarte mare. Oricât ai încerca să te faci auzit, ascultat, să încerci să spui ceva chiar important – în interesul, aparent, al interlocutorului – nu reuşeşti să treci de personalitatea lui. Te loveşti ca de un zid. Tiparele se repetă la infinit.
În mod clar, trăim vremea secerişului. Fiecare o ia pe Drumul său. Şi... orice Drum este un Drum, potrivit cu starea şi chemarea interioară a celui care îl parcurge. Nimeni nu poate fi trezit din exterior, iar a te privi din interior e o artă, o măiestrie la care ajungi după îndelungi căutări. Când ai ajuns acolo, judecata dispare, totul este privit dintr-o altă perspectivă şi... cuvintele dispar, îşi pierd înţelesul. Evident, şi ăsta este tot un mod de exprimare, la fel de nefericit ca oricare altul. Inima nu se poate exprima prin cuvânt şi ajungem, vrând nevrând, într-un impas de exprimare, de comunicare. Tot ceea ce ne mai salvează este metafora, sintagma poetică şi simţul umorului, capacitatea de a vedea dincolo de cuvânt, de limitarea oricărui tipar, dincolo de aparenţe.
Pe măsură ce conştiinţa noastră evoluează, pe măsură ce trecem prin proces, e tot mai important să simţim/ştim care este momentul în care trebuie să spunem stop şi să încercăm să sesizăm schimbările ce au intervenit în fiinţa noastră. Fără să lăsăm lucrurile să se aşeze în noi, fără să ne înţelegem pe noi înşine, am face totul superficial şi am trece prin viaţă fără să împlinim ceea ce ne-am propus prin Programul nostru existenţial, atunci când am venit la întrupare.
Largul evantai de sunet şi culoare, care ne învaţă să trăim conştient şi în acum, ne solicită, pe deplin, atenţia. Îmi este clar că pentru a înţelege tot ceea ce ni se întâmplă, pentru a împământa energiile noi care ne sunt dăruite, avem nevoie de responsabilitate în tot ceea ce facem, de determinare şi implicare, de alegeri conştiente – şi, mai ales, de alegeri potrivite cu scopul şi contextul. Cel mai bun început este prin a ne asuma fiecare gest sau gând – chiar dacă îl considerăm minor – fiecare cuvânt sau acţiune, să fim atenţi la sincronicităţi, pentru a le înţelege rostul.
Evenimentele cosmice la care am asistat în ultimul timp, ne-au schimbat calitatea vieţii, ne-au ridicat pe o nouă treaptă existenţială. Şi este doar începutul. Am mai spus asta de multe ori şi iată că totuşi o repet.
Zi după zi intervine ceva cu totul nou în exprimarea Vieţii pe Pământ, iar fiecare etapă a devenirii e un început a ceva mult mai măreţ decât a fost vreodată. Este ca şi cum în fiecare zi începe o nouă viaţă. De cele mai multe ori e foarte greu – uneori chiar imposibil – să descifrăm câte ceva din pânza care abia se ţese, să încercăm să înţelegem, la nivel interior, ce avem de făcut pe mai departe şi pe unde ne vom continua Drumul.
Schimbarea, sau noutatea, nu e întotdeauna uşor de sesizat, mai ales că suntem învăţaţi să vedem viaţa doar prin ochii minţii duale – care judecă, observă, dă verdicte. Pentru a schimba asta şi a ne abandona inimii, mai avem doar câţiva paşi de făcut. Deja este un lucru despre care toată lumea povesteşte. Trebuie să avem răbdare şi să nu mai încercăm imposibilul – şi anume, să nu mai căutăm să înţelegem totul, să explicăm totul. Tiparul cu un anumit simptom căruia îi corespunde o cauză spirituală, a dispărut. Acum, trebuie să avem credinţa şi încrederea că lucrurile se lămuresc în mod personal, propriu, iar răspunsul adevărat este în noi şi numai în noi. Nici în cărţi, nici în tratate, dar nici în experienţa altcuiva. Totul este p e r s o n a l şi unic.
O întrebare justificata ar fi: Dar, oare, putem descifra ceea ce se află în spatele fiecărui eveniment, experienţă pe care o atragem? Cum facem sa aflăm mesajul lor? Sau, de unde ştim că ceea ce gândim/credem este adevărat şi nu o creaţie a minţii?
Da, nu ştim încă, sau nu de fiecare dată. Când vom ști să comunicăm sincron cu lumea nevăzută, vom fi, probabil, în pragul Iluminării. Pana atunci ne testăm şi suntem testaţi, învăţăm prin experienţă proprie. In acest punct am ajuns, acest prag îl mai avem de trecut. Pe "formularul" de testare, sunt o grămadă de întrebări ajutătoare, cum ar fi: am rănit pe cineva cu atitudinea mea, chiar am nevoie dr ceea ce-mi doresc, sunt eu cel care știe ceea ce este bine pentru mine sau pentru cel drag mie, de îndrăznesc să îl judec? Sau, cel mai uşor este să ne întrebăm: cine este cel ce vrea explicaţii: inima sau creierul?
Știinţa a demonstrat că inima are propriul ei creier. A trăi în inimă nu înseamnă că lucrurile nu au sens, direcţie sau claritate. Reflectând asupra unui aspect si ascultându-ţi corpul, punând cu sinceritate o întrebare, dacă eşti in acel moment in vibraţia inimii, ceva din interiorul tău îţi spune despre ce este vorba și ştii – pur si simplu ştii – ce este bun pentru tine, care este sursa unei anumite stări – sau orice altceva. Procedând aşa, cu timpul, capeţi experienţă, încredere în legătura ta cu îngerii, cu ghizii, cu Sinele tău Divin. Sigur, vom avea și eşecuri, dar vom învăţa din ele.
Și să nu uităm ce-am spus puţin mai sus. De cate ori avem impulsul de a face ceva, de a avea o reacţie, de a exprima un anume tip de dorinţă, să ne oprim pentru o secundă și să ne întrebam: ce parte din mine mă pune să fac asta, mă indemnă sa critic, sa judec, sa pun etichete, sa reacţionez, cine din mine vrea asta? De fiecare data răspunsul va fi: mintea duala. Inima, energia feminina, ştie alte lucruri despre Viaţă, ştie că fiecare este acolo unde este bine să fie, ştie că suntem unici, eterni şi că, în lumile interioare ale fiecărei fiinţe, există adevărul său.
***
Cei din lumea nevăzută şi–au schimbat total modul de ajutorare. Despre asta voi vorbi altă dată. Este prea important, pentru a nu rămâne mai în detaliu asupra acestui subiect. Până atunci, voi folosi cuvântul Universul, fără să detaliez. Deci, Universul revarsă pe Pământ energii din ce în ce mai subtile, cu o vibraţie tot mai înaltă, pentru a ne pregăti, treptat, pentru un nou Ciclu evolutiv. Lumea veche s–a sfârşit, dar cea nouă încă nu s–a născut pe deplin. Este în plin travaliu, dar mult nu v–a mai dura.
Energie înseamnă, în primul rând, informaţie, structurată pe diferite nivele de înţelegere. Noile energii aduc noi informaţii, iar aceste noi informaţii, de o altă calitate, ridicate la un alt nivel de conştiinţă, ne conduc spre alte experienţe concrete, ce sunt exprimate şi validate prin Viaţă – cea care, de fapt, ne „vorbeşte”.
Viaţa este cea care aduce la suprafaţă noi paradigme, noi nivele de înţelegere, noi forme de cunoaştere, este cea care ne spune că ceea ce credem este sau nu aşa. Ea ne ajută să ştim adevărul, să înţelegem schimbarea şi ceea ce se întâmplă cu noi. Nu părăsim niciodată regatul acţiunii. Se pun în mişcare energii, se întâmplă lucruri din ce în ce mai „bizare" – sau cel puţin aşa le etichetăm, pentru că nu le înţelegem încă. Mişcarea nu încetează niciodată; ea este perpetuă.
În permanenţă ies la suprafaţă adevăruri tot mai profunde, cu un nivel de vibraţie tot mai înalt, care schimbă perspectiva. Viaţa reflectă toate aceste schimbări prin aspecte concrete, vizibile, clare, foarte împământenite în 3D. Scena se modifică permanent, scenariul se adaptează din mers, apar evenimente sau aspecte noi, care parcă vin de nicăieri, ne surprind. Poate că şi din acest motiv ne mai considerăm a fi într-un punct de haos – pentru că uneori totul se schimbă atât de rapid, că nu mai înţelegem nimic.
Noutatea ne va surprinde, doar că de data asta este vorba despre un alt nivel de întrupare. Vălurile se subţiază, întâlnirea cu lumile nevăzute se apropie. Cum să înţeleagă mintea noastră ceva şi cum să nu fim dezorientaţi, atâta timp cât nu am ajuns să trăim în inimă? Conştiinţa noastră este în mutare: din cap în inimă – deci... de unde să avem mai multe repere? De la ceva ce se mişcă şi se modifică constant? Percepţiile şi trăirile noastre sunt tot mai diferite şi de neînţeles, pentru că conştiinţa priveşte din alt loc, ca un satelit cu orbită schimbătoare.
Dimineaţa ne trezim cu o stare de bucurie imensă, iar peste zi acumulăm tristeţe, sentiment de inutilitate sau revoltă, vinovăţie. Acum suntem împăcaţi cu noi înşine şi credem că am depăşit perioadele dificile, că ne-am acomodat cu un nou adevăr, iar peste foarte puţin timp apare ceva care ne dă totul peste cap. Schimbările de stări, sentimente sau trăiri devin absurde şi fără sens. Nu ştim de unde s-o mai apucăm. Parcă lumea a înnebunit, s-a întors cu susul în jos, reacţii şi situaţii total absurde şi de neînţeles. Totul pare atât de nebunesc, încât cuvintele, din nou, îşi pierd valoarea. Oricât ai încerca să povesteşti, nimic nu e de povestit. Să ne fi întors, oare, de unde am plecat? Nici vorbă. Involuţie nu există.
Cu toate întorsăturile prin care Viaţa ne poartă, sufletul nostru ştie că lucrurile merg spre acolo unde trebuie să ajungem. Totul este atât de frumos, încât nici nu am vrea să fie schimbat, chiar dacă încă suntem în pline frământări interioare. În adâncul fiinţei ştim că totul se află pe un făgaş care se numeşte evoluţie, salt cuantic, Dimensiunea a patra... a cincea..., pregătire şi eliberare, împlinirea unui Plan.
***
Şi totuşi, ca să fim mai liniştiţi, ce am avea de făcut? Multe – şi mai nimic!
Va continua...
<*toate drepturile rezervate*>
Trimiteți un comentariu