Drag Vizitator!

Drag Vizitator! Te salutam! Dorim sa –ti lumineze viata comorile spirituale gasite pe acest blog.Fii un ganditor independent ! Nu doar sa te uiti, ci sa si vezi ! Nu crede tot ce se spune, mai bine cerceteaza. Iubeste-ti aproapele, ca pe tine insuti ! Nu fii suparacios, razbunator, iarta pe toti, si cere iertare, daca ai gresit.Cauta si gaseste-ti Fericirea in aceasta viata ! Fii dezinteresat ! Respecta cunoasterea straveche, inteleptii, gaseste-ti propriile radacini, deoarece doar asa poti trai o viata plina.Nu intoarce spatele la nimeni ! Traieste curat si in adevar ! Vezi si Cauta Unimea in Toate si in Toti ! Creaza Ordine in tine,si cu asta imprejurul tau si astfel in Lume ! Iubeste si respecta in tine, in semenii tai si in tot ce exista Constiinta Divina Nemuritoare si Spiritualitatea Cereasca ! Proclama Iubirea Divina, tu insuti sa fii Lumina, care lumineaza Viata !


sâmbătă, 10 iunie 2017

Investiţia neurală



Evenimentele se precipită în faţa ochilor noştri, silindu-ne să ne revizuim evaluările şi imaginile despre realitate formate anterior. Cercetările ştiinţifice răstoarnă concepţiile mai vechi despre om şi natură.
Ideile vin şi se duc într-un ritm frenetic. (Un ritm care, cel puţin în ştiinţă, a fost apreciat la de douăzeci până la o sută de ori mai rapid decât în urmă cu numai un secol.) Mesaje încărcate cu imagini ne percutează simţurile. Între timp, limbajul şi arta, codurile prin intermediul cărora ne transmitem reciproc mesaje purtătoare de imagini se transformă şi ele mai repede.

Toate acestea nu ne pot lăsa – şi nu ne lasă – neschimbaţi. Se accelerează ritmul în care individul trebuie să prelucreze imaginile dacă vrea să se adapteze la mediul înconjurător tumultuos în care trăieşte. Nimeni nu ştie de fapt în ce mod reuşim să convertim semnale din afară în imagini interioare.
Totuşi psihologia şi ştiinţa informaţiei aruncă o oarecare lumină asupra celor ce se întâmplă odată ce imaginea s-a născut.
Astfel, în primul rând, se pare că modelul mintal este organizat în numeroase structuri de imagini foarte complexe şi că noile imagini sunt de fapt clasate în aceste structuri conform anumitor principii de clasificare. O imagine recent generată este clasată împreună cu alte imagini referitoare la aceeaşi chestiune. Concluzii de proporţii mai mici şi cu semnificaţie mai limitată sunt încadrate în generalizări mai largi şi mai cuprinzătoare. Imaginea e controlată în ceea ce priveşte corespondenţa sa cu imaginile deja clasificate. (S-a constatat existenţa unui mecanism specific neural care efectuează această procedură de control al corespondenţei.) Se ia o hotărâre cu privire la imagine, şi anume dacă are un raport strâns cu obiectivele noastre sau dacă, dimpotrivă, e îndepărtată de ele şi, prin urmare, fără importanţă pentru noi. De asemenea, fiecare imagine e evaluată – e „bună” sau „rea” pentru noi? în sfârşit, oricum am proceda în continuare cu noua imagine, o apreciem însă şi din punctul de vedere al adevărului pe care-l prezintă. Stabilim câtă încredere putem să-i acordăm.

Reflectă realitatea în mod exact? Putem să-i dăm crezare? Putem să ne bizuim pe ea când acţionăm?

O imagine nouă care se potriveşte în mod evident în compartimentul stabilit pentru o problemă şi care corespunde cu imaginile deja înmagazinate acolo nu ne creează prea mari dificultăţi. Dacă însă, aşa cum se întâmplă din ce în ce mai des, imaginea e ambiguă, dacă nu corespunde sau, ceea ce şi mai rău, dacă se bate cap în cap cu concluziile noastre anterioare, în mod inevitabil modelul mintal va trebui revizuit. S-ar putea să fie nevoie ca un mare număr de imagini să fie reclasificate, deplasate, redistribuite până ce se găseşte o integrare corespunzătoare. Uneori vor trebui să fie demolate grupuri întregi de structuri de imagini şi apoi să fie reconstruite. În cazuri extreme, forma de bază a întregului model va trebui categoric să fie revizuită.

În consecinţă, modelul mintal nu trebuie considerat ca o bibliotecă statică de imagini, ci ca o entitate vie, plină de energie şi de putere de acţiune.

El nu este un „dat”, pe care-l primim în mod pasiv din afară. Dimpotrivă, este un factor pe care-l construim şi reconstruim în mod activ, clipă de clipă.
Investigând fără încetare lumea exterioară cu simţurile noastre, căutând să obţinem informaţii adecvate nevoilor şi dorinţelor noastre, ne angajăm întrun proces continuu de reaşezare şi aducere la zi a imaginilor.
În orice moment, nenumărate imagini se dezagregă, cufundându-se în imensitatea neagră a uitării. Alte imagini pătrund în sistem, fiind prelucrate şi clasate, în acelaşi timp scoatem imagini din depozit, le „folosim” şi le clasăm din nou, poate în alt loc. Comparăm fără încetare imagini, le asociem, le raportăm în noi chipuri şi le repoziţionăm. Aceasta este ceea ce se numeşte „activitate mintală”. La fel ca şi activitatea musculară, ea este o formă de muncă. E nevoie de multă energie pentru a menţine sistemul în funcţiune.

Schimbarea, rostogolindu-se tumultuos prin societate, lărgeşte ruptura dintre ceea ce credem că există şi ceea ce există în realitate, dintre imaginile existente şi realitatea pe care se presupune că o reflectă.
Atâta timp cât această ruptură se menţine în limite acceptabile, ne putem adapta schimbării în mod mai mult sau mai puţin raţional, putem avea reacţii sănătoase la noile condiţii, suntem încă stăpâni pe realitate. Când această ruptură devine prea mare însă, nu mai suntem în stare să ne adaptăm,reacţionăm inadecvat, devenim ineficienţi, ne dăm la o parte sau pur şi simplu intrăm în panică. În final, când ruptura a devenit peste măsură de mare, cădem pradă unor psihoze sau chiar murim.

Pentru a ne menţine echilibrul, pentru a menţine ruptura în limitele unor proporţii rezonabile, ne luptăm să ne reîmprospătăm stocul de imagini, să-l aducem la zi şi să reînvăţăm realitatea. Astfel, tendinţa de accelerare a lumii exterioare întâlneşte o accelerare corespunzătoare a adaptării la individ.
Mecanismele noastre de prelucrare a imaginilor, oricare ar fi ele, sunt constrânse să opereze cu o viteză tot mai mare.
Acest fapt are însă consecinţe care până în prezent au fost în mare parte neglijate. Căci atunci când clasificăm o imagine, orice imagine, facem o investiţie de energie precisă, eventual chiar măsurabilă, într-un model specific organizaţional din creier. 
Învăţarea necesită energie, iar reînvăţarea necesită şi mai multă energie. „Toate cercetările cu privire la învăţare – scrie Harold D.Lasswell de la Yale – par să confirme părerea că există «energii»- angajate în vederea protejării învăţăturii trecute şi că e nevoie neapărat de noi energii pentru a le elibera pe cele vechi... ” La nivel neurologic, continuă el, „orice sistem stabilit cuprinde combinaţii nemaipomenit de complexe de material celular, încărcături electrice şi elemente chimice. În orice moment... structura somatică reprezintă o investiţie formidabilă de forme fixe şi potenţiale...”. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă un lucru foarte simplu: reînvăţarea implică cheltuieli, sau, folosind terminologia noastră, reclasificarea imaginilor implică cheltuieli.
Toate discuţiile despre necesitatea educaţiei continue, despre învăţare, lasă să se înţeleagă că posibilităţile omului în această direcţie sunt nelimitate.
Aceasta este, în cel mai bun caz, o supoziţie, nu un fapt, şi o supoziţie ce necesită a fi cercetată îndeaproape, în spirit ştiinţific. Procesul formării şi clasificării imaginilor este, în ultimă analiză, un proces fizic, depinzând de caracteristicile date ale celulelor nervoase şi elementelor chimice din corp. În sistemul neural, aşa cum se află constituit, există probabil limite inerente privind cantitatea şi viteza prelucrării imaginilor de către individ.

Cât de repede şi cât de des este individul în măsură să-şi revizuiască imaginile interioare înainte de a se lovi de aceste limite?

Nimeni nu ştie. S-ar putea ca limitele să se întindă atât de mult peste actualele necesităţi încât aceste speculaţii sumbre să fie nejustificate. Există totuşi un fapt evident: accelerând schimbarea în lumea extrioară, îl silim pe individ să reevalueze mediul său înconjurător în fiece moment. Aceasta, în sine, reprezintă o nouă solicitare a sistemului nervos. Oamenii din trecut, trăind întrun mediu înconjurător relativ stabil, păstrau legături mai durabile cu propriile lor concepţii despre „starea de lucruri”. Noi, care trăim într-o societate de înaltă tranzienţa, suntem siliţi să trunchiem aceste relaţii. Tot astfel cum stabilim şi rupem, într-un ritm tot mai rapid, relaţiile cu lucrurile, locurile,oamenii şi organizaţiile, suntem nevoiţi să ne modificăm şi imaginile noastre mintale despre lume la intervale din ce în ce mai scurte.
Prin urmare, tranzienţa, scurtarea impusă a relaţiilor umane, nu este doar o condiţie a lumii exterioare. Ea îşi are reflecţia şi în interiorul nostru.
Noile descoperiri, noile tehnologii, noile structuri sociale în lumea exterioară irup în existenţa noastră sub forma unor ritmuri accelerate de schimbare, a unei scurtări progresive a relaţiilor. Ele împing către o viteză tot mai mare a cursului vieţii zilnice. Ele pretind un nou nivel de adaptabilitate şi pregătesc condiţiile pentru acea boală socială cu un mare potenţial de distrugere – şocul viitorului.


<*toate drepturile rezervate*>
Trimiteți un comentariu