De multe ori, auzi de la cei din jurul tău "vai, ce mai zboară timpul"... Cum realizăm acest lucru, cum ne dăm seama că nu mai avem timp suficient ? E vorba de ceva cosmic, sau e vorba de noi ? Trece timpul mai repede, se comprimă, sau ne grăbim noi, vrem să facem mai multe într-un interval de timp mai scurt ?
Pe când eram copil, mă minunam de răbdarea celor batrâni, care parcă aveau tot timpul de partea lor. Aveau timp să-şi spună pe îndelete tot felul de lucruri, neînţelese atunci şi abia desluşite acum, de mine. Aveau timp să fie politicoşi, să se întrebe de sănătate când se întâlneau pe drum, să-şi împărtăşească între ei tot felul de întâmplări, care acum sunt considerate informaţii private, să-şi împartă unii altora mâncare cu ocazia diferitelor sărbători, sau doar pentru că "au apărut urzicile, Marieto !". Marieta e mama. Care, şi ea avea timp să facă treabă prin gospodărie, dar avea timp şi să-mi cânte cântece frumoase, să mă înveţe multe, foarte multe lucruri... Mă întreb acum, oare eu am avut destul timp pentru copiii mei, pentru cei dragi ?
Avem timp să fim oameni ?
Ce îi cerem lui Dumnezeu când ne rugam la el ? Îi cerem şi timp să fim oameni ? Eu i-aş cere... I-aş cere timp să înţeleg de ce atunci când eşti tânăr vrei să treacă timpul mai repede şi să devii adult, iar atunci când eşti bătrân ai nevoie de mai mult timp, sau chiar ai vrea să poţi da timpul înapoi, să poţi relua unele frânturi din viaţă. De ce nu mai avem timp să vedem picătura de rouă pe frunza verde, dimineaţa ? Să vedem cum înfloresc pomii, sa privim răsăritul optimist, apusul falnic, aura mistică a lunii... Gonim... Şi iar gonim... Încotro ?
Gonim şi nu ne întrebăm : către ce ? care e ţinta ? de ce trebuie să gonim ?
Suntem prinşi în vârtejul unei curse din ce în ce mai rapide, fără să ne întrebăm cui foloseşte această goană. Şi nu realizăm că în fuga noastră omitem lucruri importante pentru condiţia noastra de OM, pentru ceea ce ne poate defini ca fiinţă umană, pentru ceea ce ne apropie de Dumnezeu... Pentru că nu avem timp, pentru că timpul zboară... Zboară şi nu apucăm să vedem cum ne cresc copiii, cum îmbătranesc părinţii, cum ne transformăm noi inşine. Şi în ce. În ce ne transformăm noi, cei care nu mai dăm un ban cerşetorilor, pentru că "ăştia sunt de meserie cerşetori" sau nu avem timp să ne oprim, nu mergem să donăm sânge, pentru că "sângele se reface greu" sau nu avem timp, nu ajutăm pe cel căzut să se ridice, pentru că "e un beţiv" sau nu avem timp, nu ne facem cunoscută opinia atunci când auzim cuvinte urâte rostite în gura mare în tramvai, pentru că "nu ne băgăm în câr cu ei" sau nu avem timp...
Timpul are gust. De multe ori, amar. Are miros. Timpul copilăriei mele are miros de zahăr candel. Timpul petrecut în armată are gust de metal. Timpul ... uneori se opreşte în loc... Şi atunci ne dăm seama. Ne dăm seama că e destul... E destul timp pentru toate.
E destul timp pentru a redeveni OM.
Haideţi, e timpul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu