OARE ESTE POSIBIL CA DUMNEZEU NICI MĂCAR SĂ NU EXISTE?

Fiind un mesaj important l-am preluat si postat pe blog.

Scrisoare deschisă către lumea noastră:

OARE ESTE POSIBIL CA DUMNEZEU

NICI MĂCAR SĂ NU EXISTE?

de Neale Donald Walsch
22 Martie 2015

http://www.theglobalconversation.com/blog/?p=8655

Sunt încântat să pot utiliza acest spaţiu de pe Internet, ca lăcaş în care ne putem alătura, pentru a porni şi înfierbânta o cercetare, la nivel mondial, asupra unora dintre cele mai revoluţionare idei teologice care au ieşit la lumină, de o perioadă îndelungată de timp.

Ideile pentru care intenţionez să valorific acest spaţiu virtual, în viitorul apropiat, sunt cele care se regăsesc în MESAJUL LUI DUMNEZEU CĂTRE LUME:M-aţi înţeles complet greşit. Cred că această nouă carte (publicată cu numai patru luni în urmă, de Rainbow Ridge Books) aşază în faţa speciei noastre, câteva dintre cele mai importante întrebări „Dar dacă?”, ce ar putea fi contemplate de societatea contemporană.

Întrebările sunt importante, deoarece ne invită să chibzuim la unele dintre cele mai auto-vătămătoare idei referitoare la Dumnezeu, pe care le-a adoptat specia noastră. De exemplu, după ideea conform căreia Dumnezeu este de temut, cred că cea de-a doua noţiune nocivă pe care unele fiinţe umane o nutresc, cu privire la Dumnezeu, e gândul că s-ar putea ca Dumnezeu nici măcar să nu existe.

Motivul pentru care este dăunătoare se referă la împiedicarea tuturor ateilor şi a numeroşi agnostici de la valorificarea puterii Dumnezeieşti, chiar pe când întreaga omenire năzuieşte şi se străduieşte să coopereze, cu scopul de a crea viaţa pe care noi spunem, cu toţii, că ne-o dorim pentru fiecare fiinţă de pe această planetă.

Dacă vei zări un afiş lipit pe uşa de la intrare, din partea municipalităţii, anunţându-te că este întreruptă alimentarea cu energie electrică, nu te vei mai osteni să aprinzi lampa, întrucât vei fi şti că nu are niciun rost. Atunci, vei fi în beznă. Puterea care „curge” îţi este de prisos, fiindcă tu nu crezi că ea curge. Nici măcar nu vei încerca, pentru că ţi s-a spus de către cineva învestit cu autoritate, că puterea nu există.

Se estimează că, la ora actuală, peste 10 procente din populaţia lumii cred că puterea este stinsă. Este, cu aproximaţie, numărul oamenilor care se categorisesc pe ei înşişi, ca nereligioşi, dintre care 2 procente mărturisesc, realmente, ateismul. Şi, din vasta majoritate a celor care afirmă că într-adevăr cred în Dumnezeu, un număr imens au, în răstimpuri — şi, uneori, pe tot parcursul vieţii — îndoieli cu privire la existenţa aievea, a Dumnezeului în care cred.

Acum se iveşte Marele Dar dacă . . .

Dar dacă este adevărat, fără umbră de îndoială, că Dumnezeu există?

S-ar produce o schimbare? Ar conta? În tabloul general al lucrurilor, ar avea vreun impact semnificativ asupra experienţei noastre planetare?

Da. În cazul în care întreaga lume ar crede, fără ezitare, că există o Putere Supremă, din care s-a ivit viaţa pe Pământ, s-ar crea un context general acceptat, un fundament sacru ori teologic, în vederea formulării, la nivel colectiv, a valorilor fundamentale ale omenirii.

La ora actuală, valorile care îndrumă comportamentul speciei noastre nu sunt colective sau uniforme. Ele sunt risipite pretutindeni.

O persoană ar putea crede că abandonarea religiei ar trebui să fie pedepsită cu moartea; în vreme ce o altă persoană ar putea crede că persoana care a pedepsit cu moartea o altă persoană, pentru abandonarea religiei sale, ar trebui să fie pedepsită cu moartea — pentru a utiliza un exemplu grăitor, adus în discuţie de cronica de ştiri din Capitolul 2.

O persoană ar putea crede că scopul vieţii este de a trăi în aşa fel încât să-L mulţumeşti pe Dumnezeu şi să ajungi în rai; în vreme ce o altă persoană ar putea crede că scopul vieţii nu are nimic de-a face cu mulţumirea lui Dumnezeu; pe când o a treia persoană ar putea crede că nici măcar nu există vreun Dumnezeu de mulţumit.

O persoană ar putea crede că toate sufletele care nu cred în Singura Religie Adevărată vor merge în iad; în vreme ce o altă persoană ar putea crede că toate sufletele care Îl caută pe Dumnezeu, cu o dorinţă pură şi adevărată, se vor sustrage iadului; pe când o a treia persoană ar putea crede că nici măcar nu există vreun iad; şi, cu atât mai puţin, vreun Dumnezeu care să-i trimită pe oameni acolo.

O persoană ar putea crede că binele şi răul sunt definite de către Dumnezeu; în vreme ce o altă persoană ar putea crede că Dumnezeu nu priveşte acţiunile, alegerile şi deciziile fiinţelor umane, dintr-o asemenea perspectivă; pe când o a treia persoană ar putea crede că nu există nicio Zeitate care să aplice asemenea etichete, comportamentelor omeneşti.

O persoană ar putea crede că uciderea oamenilor, ca pedeapsă pentru anumite infracţiuni, ori chiar ca modalitate de „apărare a credinţei” este în conformitate cu Legea lui Dumnezeu; în vreme ce o altă persoană ar putea crede că uciderea oamenilor, din orice motiv, nu este nicidecum în armonie cu Legea lui Dumnezeu; pe când o a treia persoană ar putea crede că nu există aşa ceva ca Legea lui Dumnezeu; şi, cu atât mai puţin, vreun Dumnezeu care s-o proclame.

În lipsa unei credinţe comune în existenţa unei Zeităţi, precum şi a unei înţelegeri împărtăşite, referitoare la ce este adevărat, atât despre, cât şi pentru acea Zeitate, nu putem nici măcar fi de acord cu privire la raţiunea de a exista, la scopul existenţei noastre şi la experienţa — dacă există — care urmează morţii, precum şi la baza pentru deciziile majore ale vieţii (atât la nivel individual, cât şi în societate).

Cred că Dumnezeu ne tot spune, chiar de la începuturi şi constat că devine din ce în ce mai limpede, cu fiecare zi, că fragmentele din Povestea Culturală Veche a omenirii, care insuflă îndoială cu privire la existenţa, ori nu, a unei Puteri Supreme în univers sunt, pur şi simplu, inadvertente.

La ora actuală, este în regulă să înlăturăm această învăţătură veche, din povestea curentă; şi să nu ne-o mai relatăm, nici nouă înşine, nici copiilor noştri.

Dumnezeu există.

Să fie clar! Fără urmă de dubiu.

Dumnezeu există.

Deşi sunt unii care consideră că ştiinţa şi spiritualitatea sunt una o antiteză a celeilalte, cea mai măreaţă minte ştiinţifică a timpurilor noastre, Albert Einstein, a afirmat: “Cred în Dumnezeul lui Spinoza, care Se revelează pe Sine, în armonia ordonată a ceea ce există; nu într-un Dumnezeu care se îndeletniceşte cu destinele şi acţiunile fiinţelor umane.”

Se spune că, atunci când a fost întrebat de David Ben-Gurion (principalul fondator şi cel dintâi prim-ministru al Israelului) dacă crede în Dumnezeu, Einstein — care, după cum bine se ştie, a descoperit şi a propus o formulă revoluţionară, la nivel mondial, în termeni de energie şi masă — a convenit că trebuie să existe ceva dincolo de energie.

Ar merita, atunci, să reliefăm: Să fie clar! Fără urmă de eroare. Dumnezeu există.

Albert Einstein a afirmat, de asemenea: “Nu pot să-mi închipui un Dumnezeu ce răsplăteşte şi pedepseşte obiectele creaţiei Sale, ale cărui scopuri sunt modelate după ale noastre — pe scurt, un Dumnezeu care nu este decât o reflexie a fragilităţii omeneşti.”

Ar fi acesta un lucru asupra căruia să fim de acord? Dumnezeu nu a fost făcut după chipul şi asemănarea Omului.

În acest caz, cine sau ce este Dumnezeu?

Iată o analogie ce ar putea să ne conducă înspre răspunsul la această întrebare străveche.

Pe măsură ce omenirea a pătruns mai adânc în secolul 21, ştiinţa medicală a aflat tot mai mult despre ceea ce ea a denumit „celule stem”. Acestea sunt descrise ca fiind celule biologice nediferenţiate, care se pot diferenţia în celule specializate şi se pot diviza pentru a produce şi mai multe celule, de un fel specializat.

Dacă sunt recoltate dintr-un trup omenesc, înainte de a se diferenţia, ele pot fi “convinse”, în laborator, să adopte identitatea specializată a oricărei celule din corpul uman. Aceasta înseamnă că ele pot regenera orice porţiune din realmente orice organ al trupului — de la celule cerebrale, la ţesutul pulmonar, la muşchiul inimii, până la foliculii de păr de pe cap. Fapt care a dus la apariţia unei ramuri cu totul noi a medicinii, sub titulatura largă de nanobiotehnologie.

Care este scopul menţionării tuturor acestor lucruri, în discuţia de faţă?

Dacă “natura” poate face toate acestea, în cadrul extrem de limitat al unui singur corp omenesc, atunci ce ar putea face o picătură din Forţa Primordială ori Esenţa Esenţială, Chintesenţa, în cadrul nemărginit al cosmosului?

Oare celulele stem umane ne arată ceva, la un nivel micro, cu privire la viaţă, la o scară macro? Oare Dumnezeu ar putea fi, într-un anumit sens, celula stem a universului, capabilă să se diferenţieze în oricare dintre multiplele moduri?

Ia în considerare următoarele: Cosmologii ne spun, la ora actuală, că universul nostru ar putea fi — şi, probabil, şi este — doar unul dintr-un număr infinit de asemenea manifestări. Cu alte cuvinte, oricât de impenetrabil de vast am fi presupus că este universul nostru, el ar putea fi doar o fărâmă dintr-un univers de universuri.

Or, pentru a ne exprima altfel, s-ar putea să nu trăim într-un univers, ci într-unmultivers.

Din această perspectivă, pământul nostru ar fi un punct infinitezimal într-un sistem solar, care este un punct infinitezimal într-o galaxie, care e un punct infinitezimal într-o secţiune a cosmosului, care e un punct infinitezimal într-un univers, care e un punct infinitezimal într-un multivers, ce este infinit.

Putem persista, atunci, în îndoiala că ar exista “ceva” în spatele, ori la baza, ori la originea acestui magnific multivers? Nu ar fi mai logic să presupunem şi să concluzionăm că există o cauză în spatele efectelor din tărâmul fizic? Şi chiar ar fi într-atât de lipsit de noimă să numim această Cauză Primă: “Dumnezeu”?

Este interesant de remarcat că ştiinţa ne oferă dovezi ale unei inteligenţeextraordinare, prezentă în toate aspectele vieţii, la nivel celular şi chiar la nivel submolecular. Viaţa pare să ştie ce face şi să o facă în mod deliberat, metodic, consecvent şi predictibil. Până şi inconsecvenţa poate fi prevăzută! (vezi principiul incertitudinii, al lui Heisenberg.) [*În mecanica cuantică, chiar şi rezultatul unei măsurători a unui sistem nu este determinist, ci este caracterizat printr-o distribuţie de probabilitate, în care cu cât e mai mare deviaţia standard, cu atât mai multă „incertitudine” se va putea spune că respectiva caracteristică prezintă pentru acel sistem. Extinzând această constatare, dincolo de nivelul subatomic, într-un sens larg, filosofic, s-ar putea spune că „nedeterminarea”/”incertitudinea” nu vizează ininteligibilul, ci „imprevizibilul”, ceea ce scapă interacţiunilor si condiţionărilor repetitive, în limite exact determinate, aspect care nu exclude cauzalitatea, dar asupra căreia cunoaşterea umană trebuie să mai zăbovească, pentru a ajunge la o înţelegere viabilă a Universului şi a legilor care îl guvernează. N. Tr]

De asemenea, ar mai fi înţelegerea, destul de recentă, a ceea ce poartă, în fizica cuantică, denumirea de efectul de observator Conform acestuia, “nimic din ceea ce este observat nu rămâne neafectat de către observator.” [*În ştiinţă, termenul efect de observator se referă la schimbări pe care actul observaţiei le va efectua asupra fenomenului observat. De exemplu, pentru ca noi să "vedem" un electron, trebuie ca un foton să interacţioneze cu el, iar această interacţiune va schimba calea acelui electron. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg este adesea confundat cu "efectul de observator". Principiul incertitudinii descrie de fapt cât de precis se pot măsura poziţia şi impulsul unei particule, în acelaşi timp — dacă creşte precizia determinării unei mărimi, este afectată precizia în măsurarea celeilalte. Astfel, principiul incertitudinii se ocupă de măsurare, nu de observare. N. Tr.].

Toate acestea, însumate, ne conduc la trei elemente ale „sistemului” pe care îl numim „viaţă”: inteligenţă, plan şi putere. Este greu să privim îndeaproape orice aspect al vieţii, aşa cum îl observăm — fie la nivelul micro, al lumii submoleculare, fie la nivelul macro, al cosmosului — fără a admite că manifestările fizicalităţii sunt, pur şi simplu, complexe, într-un mod prea sofisticat; precum şi alăturate, împletite şi întreţesute, într-un mod prea strâns; de asemenea îmbinate şi interactive, într-un mod prea minunat şi colosal, pentru a fi rezultatul hazardului.

Pare limpede că prezenţa tiparelor vieţii nu este nici „accidentală”, nici „incidentală”, în procesul vieţii înseşi; că inteligenţa şi puterea evidenţiate în tipare reprezintă forţa din spatele acelui proces. Ba mai mult, cu adevărat, Sursa şi Creatorul său.

<*toate drepturile rezervate*>