SEMI-AUTIŞTII

O formă relativ nouă de autoapărare a organismului împotriva agresiunii de orice fel a factorilor externi, în multiplele sale forme (agresiuni asupra simţurilor, asupra corpului fizic, asupra psihicului, etc.) se manifestă din ce în ce mai des în viaţa cotidiană şi într-un procent de loc neglijabil, mai ales la copii. Aceştia, parcă simt prezenţa răului şi declanşeaza imediat sistemul lor de autoapărare, se închid în sine, se izolează de tot ce-i înconjoară, se protejează pe ei şi pe cei apropiaţi de sufletele lor... Cei mai mulţi dintre ei se închid în lumea virtuală, fascinanta a computerului, acolo unde ei pot crea lumea lor, unde pot lupta împotriva răului fără a-şi răni fiintele dragi lor ; cum altfel ar putea să îndepărteze răul care şi-a găsit cuib chiar în aceia pe care-i iubeau, pe care înca îi mai iubesc ? Aceştia trebuie eliberaţi de răul care i-a cuprins mişeleşte. Ei ştiu că nu aşa era mama lor, sau tatăl lor, sau fratele lor... Ei sunt buni... Răul i-a schimbat ! Răul care i-a cuprins pe adulţi de ceva vreme... De-aia se enervează repede, de-aia te ceartă atât de aspru când greşeşti, de-aia au acum cutele acelea adânci pe frunte... Care dispar miraculos atunci când ei, copiii, rostesc ADEVARUL , cu acea totală detaşare afectivă de subiectul în cauză, cu
nepărtinire, cu naivitate...
De ce am devenit aşa de răi ? Din cauza sărăciei ? Din cauza neajunsurilor ?
M-am născut într-un cartier modest, cu strazi înguste şi case nu prea arătoase, cu pomi fructiferi şi viţe de vie în curte, cu mulţi oameni săraci, dar comunicativi, prietenoşi, unii simpatici, alţii antipatici, după felul lor fiecare. Erau oameni buni, care trăiau în lumea lor. Care era şi a mea. Nu erau separate în vremurile acelea. Spaţiul meu de joacă era în lumea lor. Care era şi a mea.
Dar eu mai aveam o lume secreta, o lume fantastică, în care evadam de câte ori aveam chef : biblioteca municipală. Acolo era depozitul meu de vise. Vise curate, de porţi deschise. Vise care te fac bun. Eram bogat ! Aveam atatea vise... Şi deschideam poarta inimii oricui ar fi vrut să le vadă. Atunci mi se lumina chipul, şi vedeam asta pe chipul celor dragi. Şi mă cuprindea un val de căldură... Acum ştiu : era iubirea. Care alunga atunci orice cuta de oboseală de pe chipul mamei, care făcea sa dispară sărăcia, neajunsurile... Era ca atunci când mama îmi cânta cântecele acelea bisericeşti, despre Domnul nostru Isus Cristos, despre IUBIREA lui pentru oameni şi despre măsura acesteia... Eram contrariat că nu-i puteam contura chipul şi atunci mă uitam la icoane, ca să mă inspir.
În schimb, răul avea multe chipuri. Şi apărea mai ales în locurile întunecoase. Niciodata în lumină. De mic, nu mi-a placut de fel întunericul. Îmi inducea o forma fizică de teamă, de repulsie. Îl percepeam instinctiv ca pe ceva rău. Îmi plăcea lumina. Îmi place şi acum. Şi nu mă puteam opri să constat că răul nu avea nicio putere asupra copiilor. Pe vremea mea, copiii făceau multe rele, dar erau priviţi cu o indulgenţă şi cu o oarecare bunătate ascunsă, chiar şi când erau certaţi. De aceea poate, simţind acea bunătate ascunsă în mustrarea cuvenită, erau parcă mai depărtaţi de rău şi mai apropiaţi de cei care-i dojeneau. Şi nu se retrăgeau într-o lume a lor, în care să se războiască cu răul care-i afecta, sau care le afecta părinţii...
Astăzi, odată cu dezvoltarea tehnicii (care poate fi în slujba omului, sau poate fi împotriva lui - depinde doar de el cum o foloseşte) mijloacelor de prezentare (si manipulare) media, dar mai ales odata cu degradarea mediului (prietenul cel mai bun, dintotdeauna al omului) răul a câştigat teren, a luat amploare, se diversifică.
A început sa aibă putere asupra copiilor noştri. Alimentat de cei dimprejurul lor, dar şi de răutatea, ignoranţa, comoditatea, orientarea noastra spre valori materiale în dauna valorilor morale.



Şi atunci, ei, copiii, se refugiază în lumea lor, virtuală, ireală, dar care-i permite fiecăruia dintre ei să o modeleze după dorinţa lor, sa creeze monştri pe care să-i pedepsească (aşa cum trebuie) eroii care fac parte din acel aproape neomenesc BINE acceptat de ei si nedeformat, nemurdărit, nealterat. BINE pe care noi am uitat să-l facem, să-l promovăm, sa-l preţuim... Acest bine, încă prizonier în cutia intunecoasă a bunelor noastre intenţii, a timidelor noastre promisiuni fără şanse de realizare... Acest BINE care aşteaptă de la noi FAPTA.
Pentru ca astfel, copiii noştri să se întoarcă în lumea noastră, care va fi şi a lor, o lume mai bună, mai curată, o lume prietenoasă, luminoasă, iubitoare.
Să credem în această lume, să FACEM ŞI SĂ ÎNTREŢINEM BINELE , pentru ca ea să existe şi să dureze.