(1910-1973)
Dumnezeu nu vorbeşte omului pentru ca el să posede noţiuni, o cunoaştere în sensul superficial al termenului,
ci vizează să trezească inima omului – în termeni creştini a se înţelege:
Ochi de lumina...
Henri le Saux(1910-1973), cãlugãr benedictin, pleacã spre India în 1948 unde descoperã filozofia advaita (a non-duallitãtii) prin intermediul meditatiei Upanisadelor si a întâlnirilor cu Sri Ramana Maharshi si Gnãnãnanda.
Considerat de hindusi ca un sannyâsî (cãlugãr rãtãcitor), el va rãmâne întotdeuna fidel Bisericii lui, aruncând astfel una dintre primele punti spirituale dintre Orient si Occident.
Gândurile ce umeazã sunt selectate din cartea alcãtuitã de Marie-Madeleine Davy cu selectii din diversele lucrãri ale pãrintelui Henri Le Saux, intitulatã Ecrits, apãrutã la Editura Albin Michel, Franta, 1991.
Henri Le Saux, pionier al dialogului inter religios (despre autor)
Ganduri alese
Sfinţenie
Pasărea cântă şi nu ştie că ea cântă,
Omul cântă şi ştie că el cântă,
Sfântul cântă şi ştie că Dumnezeu este cel care cântă în el.
Seninătatea sfântului nu este stoicism,
nici negaţie,
nici indiferenţă.
Sensibil la tot.
Înghite tot.
Dar totul ajunge la el transformat prin credinţa sa.
Mâine ? El este în mâna lui Dumnezeu.
Revelaţie
Aşa cum am scris de multe ori ceea ce împiedică pe majoritatea oamenilor să „profite” de revelaţia misterului lui Isus este pretenţia masei credincioşilor în Isus de a-l reduce pe Isus la formele iudeo-greceşti ale facultăţii lor de înţelegere.
Înţelepciune
Înţelepciunea, adevărata ştiinţă nu vor intra
niciodată într-un suflet împotriva dorintei lui.
Trebuie să le vrei
şi să le vrei cu o dorinţă neîmpărţită.
Înţelept este cel care în sine însuşi îşi găseşte adevărata plenitudine.
Pentru cel înţelept nu mai există diferenţă;
el nu este nici măcar cel care vede unitatea sub diferenţă,
el „ignoră” însăşi diferenţa.
Prezenţă
A trăi în rugăciune continuă,
a duce o viaţă de contemplaţie,
toate acestea nu vor să însemne altceva decât
a trăi în prezenţa lui Dumnezeu.
Om
În orice caz disciplina spirituală şi viaţa ascetică
ar trebui, înainte de toate,
să-l pregătească pe om spre calm şi pace interioară
care îi vor ajuta să fie total disponibil Spiritului.
Omul poartă în el drama Absolutului în existenţa contingentă.
Omul este kenoza fiinţei.
Toată creaţia este fără îndoială kenoza fiinţei.
Dar mai jos de om, fiinţa nu ştie aceasta.
Credinţa
Credinţa, pe scurt, este luarea la cunoştinţă
şi acceptarea situaţiei de faţă cãtre faţă,
în care se află omul cu Dumnezeul lui,
realizarea acestei prezenţe de iubire fundamentală
care face ca omul să fie
şi deschide în Dumnezeu abisurile insondabile
de dar şi de îndurare.
Credinţa este unicul mijloc pentru om de a pătrunde
până în această locuinţă ascunsă a lui Dumnezeu
care este în acelaşi timp cel mai înalt dintre ceruri
şi centrul cel mai profund al inimii lui.
Numai ea îl poate conduce pe om
dincolo de
ceea ce poate fi văzut, auzit şi gândit.
Când credinţa pare a se evapora,
cel mai adesea înseamnă că nu a fost o credinţă veritabilă.
Aşa este credinţa care dispare în urma unui tratament psihanalitic,
dovedind prin aceasta
că avea simpla valoare
de compensare
sau de defulare
şi că nu era înrădăcinată în centrul sufletului.
[…] credinţa pură, adică credinţa redusă la un nucleu atât de esenţial
încât inteligenţa nu mai are nici o influenţă asupra ei.
Obiectul formal al credinţei este
adeziunea la Dumnezeu destăinuindu-se,
mai degrabă adeziunea la veracitatea lui Dumnezeu,
la Adevărul lui Dumnezeu
care debordează orice adevăr posibil de atins prin inteligenţă;
căci tocmai aceasta este credinţa:
raţiunea prosternată în faţa lui Dumnezeu.
Trezirea
Prin trezirea la „adâncul” lui,
la omul interior,
este salvat omul,
devine sine,
devine brahman.
Salvarea este o theopoesis (divinizare, îndumnezeire),
cum spuneau Părinţii greci.
Această expresie patristică nu este oare foarte apropiatã de
brahmavid brahma bhavati
(Cel care îl cunoaşte pe Brahman devine Brahman)?
Această trezire la sine a omului interior se operează
nu doar în comuniune cu universul
ci prin mijlocul sacramental care este universul
(baza noţiunii sacramentului creştin).
Copilul devine sine,
se recunoaşte,
se realizează privindu-şi mama;
omul tot aşa
şi constant privind,
auzind,
atingând fiecare fiinţă,
fie că este vorba de o floare,
de un om
sau de un eveniment.
Progresiv, prin intermediul simţurilor,
apoi al gândirii,
tot universul şi istoria lui
îl deschid existenţial pe om misterului lui.
Acesta este rolul, indirect poate, dar eficace,
al lumii materiale, umane, mentale, lingvistice etc.
până când în sfârşit omul se trezeşte cu adevărat:
Aham asmi, „Eu sunt”.
Toată lucrarea lui Dumnezeu în creaţie
are drept singur scop
acela de a trezi inima omului la Dumnezeu,
dincolo şi independent
de orice noţiune specifică a spiritului
sau de orice activitate corporală.
Cu toate acestea,
dat fiind că omul există în spirit şi într-un corp,
Cuvântul lui Dumnezeu îl atinge
prin intermediul corpului
şi al spiritului său,
şi tot aşa răspunsul pe care omul îl dă lui Dumnezeu
trece prin intermediul acestora,
ţinând cont de trăsăturile particulare
ale diferitelor culturi
şi de diferitele structuri mentale
care rezultă de aici la indivizi.
Dumnezeu nu vorbeşte omului pentru ca el să posede noţiuni,
o cunoaştere în sensul superficial al termenului,
ci vizează să trezească inima omului
– în termeni creştini a se înţelege:
să răspundă Abba chemării sale: Fiul meu.
În cazul păcătosului – cum suntem toţi –
această trezire la Dumnezeu este
o convertire,
o metanoia,
abandonarea oricărui centraj pe sine însuşi
şi a oricărui egoism.
…naşterea de sus, este o naştere din interior.
Omul este născut din carne,
de aceea plecând de la trezirea la cosmos,
lumea exterioară,
se trezeşte el la sine.
Dar trezirea la misterul final de sine,
în mai adâncul lui,
nu poate fi obţinută prin acelaşi procedeu.
[…] Este o naştere de un cu totul alt ordin,
nu o trezire progresivă
ca cea de trezire la personalitatea fenomenologică,
adică la îndemâna percepţiei mentale sau senzoriale.
Această trezire este irupţia apelor adâncului,
Spiritul de care vorbeşte Isus în sfântul Ioan.
Atingerea de Dumnezeu este o trezire,
trezire la sine,
trezire la El.
Nu există atingere de Dumnezeu în afara acestei treziri.
Nu există Dumnezeu-pentru-mine în afara acestei treziri.
Dumnezeu
Numele misterios pe care Yahve l-a revelat
depăşea orice înţelegere umană.
A venit ziua în care evreii nu mai îndrăzneau
nici măcar să rostească tetragrama sacră.
Ehieh asher ehieh, era,
pe de o parte,
ca un refuz,
„Eu sunt cel care sunt”, ascunzând pentru totdeauna Numele
pentru inteligenţa pur şi simplu curioasă.
Dar, în acelaşi timp,
pentru cei pe care numai iubirea îi împinge să cunoască,
era invitaţia presantă
de a pătrunde până în adâncul acestui „cuvânt substanţial”,
până la însuşi misterul Celui-care-este-esenţialme
Orice apropiere veritabilă de Dumnezeu,
oricare ar fi climatul spiritual în care se petrece,
nu se poate termina decât prin A, a,a, al lui Ieremia:
„Ah, ah, ah! Doamne Dumnezeule, nu ştiu ce să spun, nescio loqui” (Ier.1,6)
Acesta este paradoxul revelaţiei biblice:
întâlnirea nu doar posibilă, ci obligatorie cu Cel Inaccesibil,
Alianţa cu cel care nu poate fi decât Singur.
Pentru inteligenţa omului aceasta nu poate fi decât non-sens.
Astfel gândea Grecul odinioară,
astfel gândeşte încã şi astăzi Hindusul.
Când încearcă să se gândească cu seriozitate la Dumnezeu,
de exemplu potrivit noţiunilor de fiinţă sau eternitate,
omul simte imediat cum inteligenţa lui îi scapă,
gândirea sa cum îl trădează.
Vine o clipă
când gândirea nu mai ajunge să se recunoască pe ea însăşi
în această claritate care îl invadează.
Dumnezeu […]
în îndurarea lui,
îşi trimite mesagerii:
noaptea,
întunericul,
suferinţa,
incapacitatea,
insuccesul în ochii lumii.
El face „semn” omului
şi
aşteaptă...
Întâlnirea definitivă a omului cu Dumnezeu este
naşterea dincolo de moarte.
Omul nu-l poate vedea pe Dumnezeu fără să moară faţă de sine.
El nu poate ajunge la sine însuşi, în adevărul lui suprem şi definitiv,
fără să moară şi deci
fără să renască – în chiar sfera lui Dumnezeu.
Creştinul nu se serveşte de Dumnezeu,
el îl serveşte pe Dumnezeu.
De fapt, de cum căutăm să ne folosim de Dumnezeu,
Dumnezeu nu mai este acolo.
Ne regăsim singuri, plini de tehnicile noastre,
perfect omeneşti poate,
dar goliti de acum de puterea divină şi de eficacitate spirituală.
Omul se zbate în căutarea de Dumnezeu şi de sine.
Şi prea adesea, vai! omul este absent atât lui Dumnezeu cât şi lui însuşi.
Omul îl caută pe Dumnezeu într-un colţ al spaţiului.
Iar Dumnezeu umple tot spaţiul şi este în afara oricărui spaţiu.
Omul îl caută pe Dumnezeu
într-un punct al timpului,
într-un trecut care a fost,
într-un viitor care va fi.
Iar Dumnezeu este în afara oricărui timp.
Şi eternitatea este prezentă în fiecare moment al timpului.
Dumnezeu altul nu este pentru majoritatea oamenilor decât
imposibilitatea de a se purta pe sine însuşi.
Frica de a fi.
Vertijul de a fi.
Atunci exorcizăm această slăbiciune
şi facem din el un sprijin solid şi etern pentru a ne ţine în fiinţă.
Fără a ne asuma noi înşine responsabilitatea de a fi.
Cum este blasfemiat numele divin!
Evreul avea dreptate când nu voia să i-l pronunţe.
Noi nu putem concepe decât erzaţuri (surogate) de Dumnezeu.
Cel care l-a întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu
mai poate el vorbi despre Dumnezeu ?
Experienţă
Experienţa supremă nu poate fi decât unică.
Dacă ea apare diferenţiată pentru ochii neavertizaţi,
este numai pentru că luarea ei la cunoştinţă
nu poate avea loc decât la nivelul mentalului.
Ori mentalul este inevitabil condiţionat
de mediul filozofic, cultural şi religios, în care trăieşte individul.
[…] experienţa Indiei şi confruntarea ineluctabilă a creştinului cu ea,
sunt ca şi rechemări la Biserică,
ca o invitaţie a Spiritului adresată creştinilor
de a fi mai atenţi la anumite profunzimi ale vieţii creştine,
mai puţin explorate de tradiţia occidentală.
Creştinism
Creştinul este purtătorul unei Prezenţe;
este cineva pentru care Dumnezeu este o realitate, Realitatea:
o realitate inexorabil prezentă,
o prezenţă implacabil reală.
Nimeni nu este creştin […] dintre cei
care au gândit să se instaleze în creştinism
ca într-o locuinţă confortabilă,
asigurată împotriva oricărei eventualităţi neplăcute
în lumea aceasta sau în cealaltă.
Creştinismul confortabil n-a fost niciodată creştinism.
Creştinismul este esenţial eroic.
Semnul cel mai adevărat al creştinului este martiriul.
Nivelul spiritual al Bisericii n-a fost niciodată
atât de înalt ca în epocile de persecuţie.
Singur creştinismul, dintre toate religiile,
concepe viaţa ca fiind tragică;
mai mult ca oricare alta,
în orice caz,
el îi revelează omului,
odată cu infinitudinea libertăţii lui,
profunzimea ontologică a misterului persoanei lui şi
capacitatea de a fi ascunsă în fiecare din actele lui.[…]
Creştinismul face să se audă de către om
această chemare la fiinţă
pe care i-o adresează veşnic Tatăl.
Omului îi revine să accepte sau să refuze.
Dumnezeu, creându-l asemenea Lui,
l-a făcut esenţialmente liber.
Fiecare clipă pe care omul o trăieşte ca om,
adică în adevărată conştiinţă de sine,
ajunge până în inima fiinţei,
în inima lui Dumnezeu, în inima Tatălui…
Omul poartă în sine,
bulversantă şi tragică,
„responsabilitatea” Fiinţei.
Creştinismul este revelaţia
făcută omului
cu privire la dilema destinului său
de a fi liber.
Hindusul şi creştinul s-au întâlnit în misterul
pe care hindusul îl numeşte avyacta
şi pe care creştinul îl numeşte sânul Tatălui.
Totuşi,
oricât de intimă le-ar fi comuniunea,
ei simt, şi unul şi altul,
chiar dacă nu îndrăznesc să o spună,
că un abis îi separă.
Separă experienţele lor ? Cine ar putea vreodată să decidă?
Dar le separă credinţele lor.
Creştinismul şi hinduismul nu sunt
două religii pe acelaşi plan,
deci contradictorii,
din care una să fie adevărată iar cealaltă falsă…
În realitate, pentru creştin,
creştinismul şi hinduismul nu sunt două rituri juxtapuse conducând (spun hinduşii), şi unul şi celălalt,
la culmi care le depăşesc
şi unde se regăsesc în comuniune totală
marii vizionari.
Pentru creştin, creştinismul este religia definitivă, escatologică,
cea spre care tind toate celelalte…
Odată admis faptul că creştinismul este finala,
religia timpurilor din urmă,
este imposibil, pentru cel care crede în Providenţă,
ca dezvoltarea diferitelor religii să se datoreze hazardului.
Ceea ce visez eu este încreştinarea rasei mele.
Nu este vorba, pentru mine,
de a agăţa suflete mai slabe sau fără apărare…
Este vorba de a pregăti o Indie creştină,
de a o pregăti nu prin diferite mijloace,
ci fiind eu însumi printre premise;
de a deschide o cale.
Nu pentru a o deschide, ci
intrând pe ea fără gând ascuns,
pur şi simplu pentru că
mă simt profund creştin
şi profund hindus
în acelaşi timp.
Visez la o Indie creştină
pentru că eu cred că numai astfel
îşi va găsi India plenitudinea spirituală,
hinduismul „will merge into Christianity”
(va fuziona cu creştinismul)
fără a pierde nici cea mai mică dintre valorile lui,
contradicţiile lui se vor rezolva acolo,
simbolurile lui vor ajunge la adevăr,
şi poate chiar vor rămâne cu un caracter mai aprofundat
(Fragmente selectate si traduse din cartea:
Henri Le Saux- Ecrits
(alese si prezentate de Marie-Madeleine Davy) ,
Albin Michel, 1991, France)
Henri Le Saux , pionier al dialogului inter religios
Copilăria şi călugăr la Kergonan
Henri Le Saux s-a născut la 30 august 1910 în Bretania, la Saint-Briac, fiind cel mai mare dintr-o familie cu opt copii. De foarte tânăr, îşi manifestă dorinţa de a deveni preot şi intră la seminarul din Rennes unde, remarcat fiind pentru capacităţile sale intelectuale, superiorii lui vor să-l trimită să-şi continue studiile la Roma. Dar el intră în mănăstirea benedictină Sainte-Anne din Kergonan, Morbihan, mănăstire ce aparţinea de congregaţia de Solesmes. Henri avea aşadar nouăsprezece ani când şi-a părăsit familia.
La 17 mai 1931 depune jurământul monahal, apoi jurământul solemn la 31 mai 1935, de Sărbătoarea Înălţării. Devine preot la 21 decembrie 1935. Exercită apoi, succesiv, funcţia de bibliotecar, profesor de istoria Bisericii şi de patristică. Este mobilizat în 1939, cade prizonier în 1940, reuşeşte să evadeze şi se întoarce la Kergonan.
În 1934, la douăzeci şi patru de ani deci, simte chemarea Indiei şi dorinţa de a statornici acolo viaţă monastică devine tot mai intensă. Îşi mărturiseşte planurile reverendului Dom Demazure, abatele lui. Acesta, însă, nu era făcut pentru a înţelege o asemenea aventură; totuşi, în 1945, îşi dă aprobarea pentru a face câteva demersuri în acest sens. Prin intermediul unui articol din ziar intră în contact cu abatele Jules Monchanin care, după mai mulţi ani de slujire în Lyon şi în regiunea lioneză, obţine acceptul de a „duce o viaţă consacrată cunoaşterii şi în slujba Indiei, orientată de o singură dorinţă, aceea a întrupării creştinismului în modurile de viaţă, de rugăciune, de contemplaţie, proprii civilizaţiei indiene”. Acesta ajunge acolo în mai 1939, la vârsta de patruzeci şi patru de ani.
”Vă aştept, India vă aşteaptă”, îi scrie abatele Monchanin. Acest contact a avut efectul unui detonator. A fost o „dragoste la prima vedere”. Şi ca orice „dragoste la prima vedere” este greu de explicat.
Henri se îmbarcă la 26 iulie 1948 la Marsilia şi ajunge în India la 15 august. Se întâlneşte cu abatele Monchanin şi constată o convergenţă de vederi care depăşeşte orice aşteptare. În 1949 cei doi hotărăsc un început modest de ashram.
Întemeierea ashramului
La 21 martie 1950, de sărbătoarea sfântului Benedict, cei doi tovarăşi se instalează, fiecare într-o colibă, apoi în curând construiesc o capelă în stilul templelor hinduse din sud. Este naşterea mănăstirii ashramului Saccidãnanda (Fiinţă, Conştiinţă, Fericire) în locul numit Shantivanam (pădurea păcii). Abatele Monchanin ia numele de Parama Arubi Ãnandam (cel a cărui bucurie este supremul Fără-Formă: Duhul Sfânt) iar părintele Le Saux, Abhishiktesvarãnanda (cel a cărui bucurie este unsul Domului: Cristos). Mai târziu el nu va utiliza decât forma prescurtată, Abhishiktãnanda. Prietenii lui îl vor numi Swamiji şi Abhis. Amândoi adoptă ţinuta specifică pentru călugării hinduşi. Deşi le erau simpatici oamenilor, totuşi ideile lor erau mai puţin seducătoare.
La 11 octombrie 1951 cei doi publică un memorandum în care îşi descriu idealul lor monastic: o încercare de integrare creştină a tradiţiei monastice a Indiei.
Henri Le Saux face mai multe sejururi în grotele din muntele Arunãchala, la 150 de km sud-vest de Madras, munte pe care îl va considera totdeauna ca locul său de naştere. Într-adevăr, imediat după sosirea sa în India îl întâlneşte pe Ramana Maharshi (1879-1950), acest înţelept vedantin care i-a făcut o puternică impresie. A fost unul din evenimentele care i-au marcat existenţa.
O altă întâlnire destul de bulversantă, cea a lui Harilal, vedantin de mare clasă, care îl vizitează în grota sa la 13 martie 1953. Din 12 până în 15 septembrie este la picioarele celui care avea să-i devină guru: Gnãnãnanda şi, la Kumbakonam, va trăi în recluziune totală timp de treizeci de zile (noiembrie-decembrie 1956).
Călătoriile şi întâlnirile prin ţară îl fac să ajungă la concluzia că nordul Indiei ar fi mai receptiv la ideile lui decât sudul.
La începutul lui septembrie 1957, fiind în trecere prin Madras, află că abatele Monchanin este grav bolnav şi că îl aşteaptă la Pondichéry. Pleacă de îndată să-l întâlnească pe acesta. Deşi medicii îi dau puţine şanse, abatele Monchanin este trimis la Paris pentru o încercare de salvare printr-o operaţie. Este ultima lor întâlnire pentru că, o lună mai târziu, abatele Monchanin moare de cancer, la 10 octombrie 1957, în Franţa, declarând: „Eu am rămas prea grec. Le Saux a mers mai departe decât mine în misterul Indiei”. Această dată va marca o altă turnantă importantă în viaţa lui Henri Le Saux.
Ermit, pelerin în Himalaya (1957-1971)
Ashramul-mănăstire îl interesează din ce în ce mai puţin, atracţia pentru nord îl determină să plece spre Himalaya, amestecându-se cu valul neîntrerupt de pelerini la izvoarele Gangelui. Se stabileşte la Uttarkãshï, cetate monastică, situată pe malul principalului izvor al Gangelui, unde îşi construieşte o mică colibă.
Este o perioadă de intensă activitate spirituală, scrie, publică. Deşi foarte ataşat de solitudinea sa, străbate India în toate sensurile pentru întâlniri, participând activ la adaptarea Bisericii locale la rezoluţiile Conciliului Vatican II – pe care l-a urmărit cu entuziasm – pentru a promova o liturghie indiană.
Dar, cu ocazia pelerinajului său din 1959, declară: „Aceşti Himalaya m-au cucerit”. După o perioadă de „incubaţie” iată şi perioada de „maturizare”. Biserica se deschide ideilor lui. Este mai bine acceptat. Înţelegerea lui se clarifică. Dar ruptura interioară dintre credinţa sa creştină şi fondul ultim al hinduismului nu este rezolvată.
Gurul (1971-1973)
Este perioada în care ajunge la o anumită pace pe tema conflictului care îl chinuia. În octombrie 1971, o nouă turnantă în viaţa sa inaugurează anii de fecunditate. La Delhi îl întâlneşte pe Marc Chaduc, un seminarist lionez de douăzeci şi şapte de ani. Maestrul transmite focul său interior discipolului entuziast şi fervent. Cei doi studiază împreună, la Pulchatti, upanişadele. Iniţierea sa monastică şi ecumenică are loc în Gange la 30 iunie 1973. Marc primeşte numele de Ajãtãnanda (non-născut). Henri Le Saux este asistat de Swãmi Chidãnanda pentru a marca ataşamentul noului călugăr la cele două tradiţii din Orient şi Occident.
Henri Le Saux moare, urmare a unui infarct, la 7 decembrie 1973.
”Dacă grăuntele de grâu nu moare…” Grăuntele pe care cei doi fondatori l-au semănat în suferinţă, ariditate, neînţelegere, începe să devină un pom care aduce deja roade, pentru că dezvoltarea lui a permis deschiderea dialogului, nu doar la nivelul monahismului (creştin şi hindus), ci, mai mult, la nivelul celor două religii şi al celor două mistici. Profet al dialogului inter religios, mistic cu zbor înalt: iată cine este Le Saux.
În această privinţă al contactului cu lumea Indiei, el este un precursor, aşa cum Teilhard de Chardin a fost un precursor în contactul cu lumea ştiinţei. Acelaşi curaj al gândirii, acelaşi vocabular strãlucit, aceeaşi dramă la amândoi: sfâsierea dintre credinţa în lume şi credinţa în Cristos la unul, între advaita şi credinţa creştină la celălalt. În ambele cazuri o experienţă mistică de nivel înalt. Doi oameni arzând de acelaşi foc divin. Swãmiji a fost un defrişor, arătând că instrumentul dialogului cel mai adaptat pentru întâlnirea cu religiile non-creştine este monahismul. După cum Tereza de Lisieux a făcut să se ia cunoştinţă de dimensiunea apostolică a vieţii contemplative, tot la fel Le Saux ne ajută să ne dăm seama de dimensiunea misionară a monahismului.
