Drag Vizitator!

Drag Vizitator! Te salutam! Dorim sa –ti lumineze viata comorile spirituale gasite pe acest blog.Fii un ganditor independent ! Nu doar sa te uiti, ci sa si vezi ! Nu crede tot ce se spune, mai bine cerceteaza. Iubeste-ti aproapele, ca pe tine insuti ! Nu fii suparacios, razbunator, iarta pe toti, si cere iertare, daca ai gresit.Cauta si gaseste-ti Fericirea in aceasta viata ! Fii dezinteresat ! Respecta cunoasterea straveche, inteleptii, gaseste-ti propriile radacini, deoarece doar asa poti trai o viata plina.Nu intoarce spatele la nimeni ! Traieste curat si in adevar ! Vezi si Cauta Unimea in Toate si in Toti ! Creaza Ordine in tine,si cu asta imprejurul tau si astfel in Lume ! Iubeste si respecta in tine, in semenii tai si in tot ce exista Constiinta Divina Nemuritoare si Spiritualitatea Cereasca ! Proclama Iubirea Divina, tu insuti sa fii Lumina, care lumineaza Viata !


joi, 27 octombrie 2011

Recomandat doar celor care caută fericirea!



Haideţi să vă spun o istorie frumoasă:

“A fost odată un bărbat care a inventat arta de a face focul. El şi-a luat uneltele şi a mers la un trib în nord, unde era foarte frig, amarnic de frig. El i-a învăţat pe oameni să facă focul. Oamenii au fost foarte interesaţi. El le-a arătat în câte feluri puteau utiliza focul – să gătească, să se încălzească, să lumineze etc. Erau foarte recunoscători că au învăţat arta de a face focul. Dar, înainte de a-şi putea exprima recunoştinţa faţă de acest om, acesta a dispărut. El nu ţinea să obţină aprecierea sau recunoştinţa lor; singura lui grijă era binele lor.
A mers apoi la un alt trib, unde a început din nou să le arate valoarea invenţiei sale. Şi acolo oamenii au fost interesaţi, un pic prea interesaţi pentru linistea sufletească a preoţilor lor farisei, care au început să-şi dea seama că acest om atrage mulţimea, iar ei îşi pierd popularitatea. Aşa că au decis să-l înlăture. L-au otrăvit, l-au răstignit, spuneţi-i cum vreţi.
Dar acum li se făcuse teamă că oamenii s-ar putea întoarce împotriva lor, aşa că au fost foarte prevăzători, chiar vicleni. Ştiţi ce au făcut? Ei au făcut un portret al omului şi l-au montat pe altarul principal al templului. Instrumentele de făcut focul au fost amplasate în faţa portretului, iar oamenii au fost învăţaţi să venereze portretul şi să facă plecăciuni spre uneltele de foc – lucru pe care l-au făcut supuşi, timp de secole.Veneraţia şi închinăciunile au continuat, dar acolo nu mai era nici un foc”.
Unde este focul? Unde este iubirea? Unde este libertatea? Despre asta e vorba în spiritualitate. În mod tragic, noi tindem să pierdem din vedere acest lucru, nu-i aşa? Aceasta înseamnă Iisus Hristos. Dar noi punem un accent prea mare pe invocaţia “Doamne, Dumnezeule”, nu-i aşa? Unde este focul? Şi dacă veneraţia nu conduce la foc, dacă adoraţia nu conduce la iubire, dacă liturghia nu conduce la o percepţie mai clară a realităţii, dacă Dumnezeu nu conduce la viaţă, la ce foloseşte religia, în afara faptului că va crea mai multă separare, mai mult fanatism, mai mult antagonism?

Nu din lipsa religiei – în sensul obişnuit al cuvântului – suferă lumea, ci din cauza lipsei iubirii, a lipsei conştiinţei. Căci iubirea e generată prin conştiinţă şi nicicum altfel. Înţelegeţi ce obstacole puneţi în calea iubirii, libertăţii, fericirii, iar ele se vor prăbuşi. Aprindeţi lumina conştiinţei, iar întunericul va dispărea.
Oamenii sunt adormiţi, morţi. Oameni morţi care conduc guverne, oameni morţi care conduc mari firme, oameni morţi care-i educă pe alţii. Revino la viaţă! Mersul la biserică trebuie să te ajute exact aici, la lucrarea de “a fi conştient”. Altfel, este inutil şi treptat – ştiţi la fel de bine ca si mine – pierdem tineretul de pretutindeni; ei nu au nici un chef să adune şi mai multe spaime şi vinovăţii pe cap. Nu-şi doresc să aibă parte de şi mai multe predici şi îndemnuri. Dar îşi doresc să înveţe despre iubire. Cum pot să fiu fericit? Cum pot să trăiesc? Cum pot să mă înfrupt din lucrurile extraordinare despre care ne-a vorbit Iisus Hristos – pace, seninătate, bunăvoinţă, speranţă, bucurie, iubire?

Este important să înţelegem opreliştile pe care le punem în calea manifestării iubirii, prin înţelegerea conflictelor care răsar din fricile noastre şi din dorinţele noastre.
Astăzi, pe drumul încoace, cineva m-a întrebat “Te simţi vreodată abătuta?” Şi încă ce abătuta mă simt din când în când. Îmi încasez loviturile. Dar asta nu durează, chiar nu durează. Cum fac? Primul pas: nu mă identific cu starea mea.
Iată că mă copleşeşte un sentiment de amărăciune. Dar, în loc să devin mai tensionat şi mai iritat din cauza lui, acest sentiment mă face să înţeleg că de fapt mă “vizitează” nişte gânduri de deprimare, dezamăgire, sau ceva de genul ăsta.
Al doilea pas: recunosc că sentimentul se află în mine, nu în celălalt – cum ar fi cel care nu mi-a răspuns la scrisoare – şi nu în lumea exterioară; el este în mine. Pentru că, atâta timp cât cred că este în afara mea, mă simt îndreptăţit să mă agăţ de sentimentele mele. Nu pot spune că toată lumea simte aşa: de fapt, numai proştii pot simţi astfel, numai oamenii adormiţi.
Al treilea pas: nu mă identific cu sentimentul. “Eu” nu este acel sentiment. “Eu” nu sunt singur, “Eu” nu sunt deprimat, “Eu” nu sunt dezamăgit. Dezamăgirea există acolo- poate fi privită. Vei fi uimit cât de repede se evaporă. Orice lucru de care eşti conştient continuă să se schimbe; norii continuă să se mişte. Pe măsură ce faci asta, începi să înţelegi tot felul de lucruri, inclusiv motivul pentru care au apărut norii.

Ştiţi cum se nasc războaiele? Din proiecţia în afara noastră a conflictului care se află în interior. Arătaţi-mi un individ în care nu există conflict interior şi vă voi arăta un individ în care nu există violenţă. El va acţiona eficient, chiar dur, dar nu vei găsi în el nici urmă de ură. Când acţionează, se comportă ca un chirug; când acţionează, o face cum se poartă un învăţător iubitor cu copiii retardaţi mintal, pe care nu-i învinovăţeşti, îi înţelegi; dar totuşi te repezi să acţionezi. Pe de altă parte, când te repezi să acţionezi, fără să fi rezolvat propria ta ură şi violenţă, n-ai făcut decât să amplifici eroarea. Ai încercat să stingi focul, punând gaz pe foc.
Ce fel de sentiment te cuprinde când te apropii de natură, sau când lucrezi ceva ce-ţi place? Sau când comunici, cu adevărat, cu un om de a cărui companie de bucuri în public şi în intimitate, fără să te cramponezi de el? Ce fel de sentiment ai? Compară aceste sentimente cu cele pe care le ai când eşti învingător într-o dispută, sau într-o cursă, sau când devii foarte cunoscut, sau când toată lumea te aplaudă. Acestea din urmă sunt sentimentele pe care eu le numesc lumeşti; pe cele dintâi le numesc sentimente de suflet.
Mulţi oameni câştigă lumea şi îşi pierd sufletul. Mulţi oameni trăiesc vieţi goale, fără suflet, deoarece se hrănesc cu popularitate, glorie, cu falsa iluzie că deţin puterea.

Dar poţi alege să te hrăneşti altfel, dezvoltându-ţi gustul pentru lucrurile bune din viaţă. Ce lucruri bune? Dragostea pentru munca pe care te bucuri să o faci de dragul iubirii;bucuria de a râde şi de a fi aproape de oamenii de care nu te agăţi şi de care nu depinzi emoţional, dar a căror companie îţi face plăcere. Acceptarea activităţilor pe care le poţi face cu întreaga ta fiinţă – activităţi care îţi plac atât de mult, încât atâta timp cat eşti prins de ele, succesul, recunoaşterea şi aprobarea celorlaţi nu înseamnă nimic pentru tine. Gândeşte-te la o viaţă în care nu depinzi emoţional de nimeni – aşa că nimeni nu mai are puterea să te facă fericit sau nefericit.
Apoi, îţi va fi de folos să te întorci la natură. Evită gloata, urcă pe munţi şi comunică în tăcere cu pomii, cu florile, cu animalele, cu păsările, cu marea şi norii, cu cerul şi stelele. Este un foarte bun exerciţiu spiritual – să priveşti totul şi să fii conştient de ce se află în jurul tău.
Dacă-ţi doreşti să iubeşti, trebuie să înveţi să vezi din nou. Aşa vei înţelege ce este libertatea, ce este iubirea, ce este fericirea, ce este realitatea, ce este adevărul, ce este Dumnezeu.

Haideţi să încheiem tot cu o istorie frumoasă:

Un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus în cuibarul unei găini de curte. Puiul de vultur a ieşit din ou odată cu puii de găină şi a crescut împreună cu ei.
Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce au făcut şi puii de curte, crezând că este pui de curte. A scurmat pământul după viermi şi insecte. A cloncănit şi a cotcodăcit. Dădea din aripi şi zbura un pic în aer.


Anii au trecut şi vulturul a îmbătrânit foarte tare. Într-o zi el a văzut o pasăre splendidă deasupra lui, pe cerul fără nori. Aceasta plana într-o graţioasă măreţie printre curenţii puternici, abia bătând din aripile sale viguroase, aurii.
Bătrânul vultur privi în sus cu veneraţie. «Cine e acesta?», a întrebat el.
«Acesta este vulturul, regele păsărilor», i-a spus vecinul său. «El aparţine Cerului. Noi aparţinem Pământului – noi suntem găini». Şi astfel vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta a crezut că este“.
Adaptare dupa Anthony Mello – “Constienta. Capcanele si Sansele Realitatii” 
Trimiteți un comentariu